Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Țipenii

Țipenii

Un articol de: Ștefan Mitroi - 25 Oct, 2019

Un țipăt care tace! Asta îmi închipuiam eu că trebuie să fie o țipenie.

Și ele erau, din câte înțelesesem, de două feluri: țipenii de iarnă și țipenii de vară.

Când venea de afară, din viscol, îl auzeam pe tata spunând: Nu e nici țipenie de om pe drum!

Mama zicea la fel, dar vara, când se pregătea să plece, cu noaptea în cap, la seceriș.

Însemna că și le împărțiseră. Despre țipenii vorbesc. Tatei îi reveniseră cele de iarnă. Mama le luase pe cel de vară. Nu scotea niciunul vreun cuvânt despre țipeniile celuilalt.

Mie îmi plăceau mai mult cele ale mamei. D-aia și rămâneam vara până aproape de miezul nopții la poartă, încercând să număr în gând țipeniile ce treceau pe drum. Mă gândeam că țipenie de om e atunci când se aude un om țipând, după care nu se mai aude nimic. Mai bine zis, se aude țipătul de mai înainte tăcând.

Poate că nu mă pricepeam eu la țipetele oamenilor. Trebuia să mai cresc ca să le pot desluși. Auzeam doar o liniște adâncă. Atât de adâncă încât, deși azvârleam pumni de pietricele înăuntrul ei, nu-i dădeam niciodată de fund.

Pesemne că țipeniile erau altceva decât credeam. 

Dacă da, ce?

Precis tot ceva în legătură cu oamenii. Cu absența lor, mai exact. Așa mai mergea, parcă. Începeam să mă dumiresc. Dar nu le puteam număra nicicum. Căci absențele oamenilor se îngrămădeau toate pe la porți.

n același timp. Asta până se crăpa de ziuă, când dispăreau, odată cu întunericul, asemenea strigoilor.

Așa a fost multă vreme, până când țipeniile de noapte s-au transformat în țipenii de toată ziua, devenind o prezență permanentă. Au căpătat, adică, chip de tăceri care țipă. Și ce bine le stătea când erau țipete care tăceau!

Dar cu cine să mă cert? Fiindcă nu e, indiferent de anotimp, țipenie de om pe drum!