Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Toni Erdmann sau corporatismul speriat de o proteză dentară

Toni Erdmann sau corporatismul speriat de o proteză dentară

Un articol de: Elena Dulgheru - 12 Noi, 2016

Promovat ca fiind cel mai bun film european al anului 2016 (în viziunea FI­PRES­CI), premiat la Cannes tot de Federația Interna­țională a Criticilor de Film, unde a concurat în competiția oficială, Toni Erdmanneste, la prima vedere, doar o comedie dramatică simpatică, cu câteva elemente de meditație socială foarte actuale, amintind de dramediile trăsnite antisistem ale lui Aki Kaurismaki; doar că parabola socială, excentricitatea și cinegenia erau la maestrul finlandez mult mai ample. ToniErdmann însă nu arată ca un film politic incorect, ba pare, dimpotrivă, chiar în miezul sistemului Europei celei mai recente, pe care‑l observă cu lupa.

Ce a determinat, așadar, vâl­va făcută de presa europeană și americană în jurul acestei dramedii despre relația dintre un tată neamț cam țicnit și fiica sa (adultă) workaholică, angajată în afaceri petroliere la o transna­țională cu punct de lucru în România? În nici un caz studiul de caractere, altminteri, atent și subtil dezvoltat; nici realitățile românești, prea puțin vizibile în mediul globalist al expatrizilor de lux în care se desfășoară filmul; ci relația dintre umorul cu tente absurd‑grotești, inițial diluat, dar dozat în cantități cres­cătoare, și trimiterile grave către realități sociale europene (și planetare) îngrijorătoare, con­siderate un așa‑zis rău necesar al îlocomotivei progresului”: alienarea produsă de globalismul corporatist și însingurarea pato­logică în care trăiesc, ca prizonieri de bunăvoie ai bunăstării și succesului în carieră, globetrotterii multinaționalelor.

Sub glazura comediei grotești, realizate în tușe minimaliste, multi­producția Toni Erdmann (care va reprezenta Germania la competiția premiilor Oscar) este o critică pro domo indirectă, dar atent orchestrată, adusă capitalismului corporatist, dar o critică neacuzatoare și atât de simpate­tică (fără stângism sau alte ideologisme), încât ajunge direct la țintă.

Toni Erdmann este al treilea lungmetraj al scenaristei, regizoarei și producătoarei germane Maren Ade, care a reușit cu fiecare film al său să cucerească sensibili­tă­țile juriilor. Filmul ei Toți cei­lalți, o dramă psihologică despre viața de cuplu, triplu premiat la Berlin în 2009, a fost prezentat în România în cadrul Festivalului Filmului European din mai 2016.

Urmărind o relație de cuplu (tată‑fiică), relație modelată de minime hiatusuri geografice (între estul și vestul Europei, destul de egalizate în privința climatului de afaceri multinaționale), dar deformată dramatic de majore hiatusuri de mentalitate între cei doi (tatăl, pensionar boem, fiica, înregimentată într‑un program de lucru draconic), filmul vorbește, de fapt, de mutațiile ma­jore din elita de afaceri euro­peană, dictate de o mutație de doctrină economică planetară: externalizarea resurselor.

Cu zâmbetul pe buze, Maren Ade ne arată cât de alienant din punct de vedere uman, atât la nivel individual, cât și al colec­tivităților de lucru, este poten­ția­lul acestei măsuri. Dar ce în­seam­nă aceasta? Externalizarea serviciilor de resurse umane ale unei întreprinderi înseamnă desființarea propriului departament de resurse umane și preluarea funcțiilor acestuia de către o terță firmă, în scopul reducerii costurilor. La o astfel de terță firmă din industria petrolului lucrează eroina filmului, Ines (alias Sandra Hüller), o femeie singură, încă tânără, care a investit totul doar în carieră.

Pare o treabă dură, chiar inu­mană să disponibilizezi angajați pe care nu i‑ai văzut la față, din întreprinderi pe care nu le cu­noști, dintr‑o țară străină, cuantificând niște grafice și fișe de posturi, dar Ines asta face, i se pare normal și se descurcă de minune; chiar când are de înfruntat patroni locali cu alura lui Vlad Ivanov. Colegii și subal­ternii din România, unde își desfășoară momentan activitatea, încearcă cu greu să țină pasul cu ea și fac totul să‑i intre în voie. Neinte­re­sată să‑și întemeieze o familie, petrecându‑și tot timpul la birou, în ședințe de afaceri sau de team‑building, consumându‑și puținele clipe libere la piscină, la mall, în cinice partide de amor pasager ori la discuții în cluburi cu prietene de aceeași condiție, Ines nu‑și dă seama că viața trece pe lângă ea, în timp ce ea se claus­trează în carapacea unei lumi artificiale și a propriului egoism.

Din această carapace încearcă s‑o scoată tatăl ei din Germania, Winfried (Peter Simonischek), un bătrân bonom și excentric, pasionat de inocente travestiri comic‑grotești, cu care‑și distrea­ză puținii prieteni; luându‑și cu sine recuzita butaforică (o pro­teză dentară prea mare și o perucă roșcată), acesta ia avionul spre București și face un ade­vărat tur de forță, umilință și răbdare pentru a‑și trezi fiica la realitățile inimii.

Toni Erdmann este pseudonimul pe care acesta îl adoptă când își face apariția incognito, pe post de businessman și de coach, în lumea de afaceri a fiicei sale. Inițial nerecunoscut de aceasta, Toni Erdmann nu va reuși să o schimbe prea tare; va reuși inițial să o enerveze, apoi să‑i arate că îomul con­tează”, să o deprime și, în final, să o înduioșeze; ceea ce în fața unei amazoane ca Ines este deja un succes.

Filmul a deschis a VII‑a ediție a filmelor de la Cannes la Bucu­rești, în prezența copro­ducătoa­rei Ada Solomon și a regizoarei.