Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Un chip de intelectual român, plin de deznădejdi

Un chip de intelectual român, plin de deznădejdi

Un articol de: Constantin Iftime - 17 Iul, 2011

De câteva săptămâni, încerc să-mi conturez nişte gânduri de folos din mulţimea celor adunate la un eveniment, oarecum nou în spaţiul nostru. Este vorba de o conferinţă publică. Astfel, tot mai mulţi cărturari îşi exersează vocaţia în mod direct, nu numai prin intermediul paginilor scrise. Conferinţele de la Ateneu, de exemplu, au căpătat ritmicitate, iar evenimentul, rimând cu acest nume glorios de instituţie, parcă ne trezeşte minţile dintr-o amorţeală şi neîncredere generală.

La Ateneu, cum se înţelege, s-au întâlnit două personalităţi, cărora mintea mea le dă ocol, neputincioasă, de câtva timp, ca să le fixeze vorbele. Trebuie să recunosc că strădania încă nu mi-a fost recompensată. Cred că răul acestei alcătuiri culturale vine de la neadecvarea dialogului, aşa cum a decurs la faţa locului, cu tema răsunătoare anunţată. Urma să se vorbească despre stabilitatea realităţii româneşti, nu numai culturale şi nu numai din prezent. O sală plină de personaje bine cunoscute, cu frumoasa imagine a interiorului Ateneului, mi-a dat fiori. Cei de pe scenă erau scriitori, iar majoritatea auditoriului, tot scriitori. Sau oameni care cunosc bine viaţa scriitorimii. De la început, am remarcat lipsa tinerilor. Poate şi pentru că cei care s-au încumetat să se expună păreau, la prima vedere cel puţin, oameni trecuţi de 60 de ani. Pe parcurs, accentuându-se lipsa unui alt spirit (de generaţie, de viziune), am observat că acest amănunt s-a răsucit împotriva-i, iscând o adevărată polemică între vârste. La un moment anume, poate ca acest scenariu să aibă şi punct culminant, unul dintre cei de pe scenă chiar a izbucnit iritat şi dramatic la adresa opozantului invizibil. Absenţa unui spirit proaspăt, repet, a ucis dialogul. Atât cei din sală, cât şi cei de pe scenă urmau în discuţii – aprinse, chiar pătimaşe – doar scenariile unor confirmări proprii. Oameni, cum s-ar spune, aşezaţi, prin statutul lor social nu puteau ieşi dintr-o memorie îngheţată a ideilor. Nu reuşeau să iasă din schema lor. Se aşezau într-un conformism şi mai mare. Au fost reîncălzite, astfel, fel de fel de idei şi concepte, care nu mai au relevanţă în abstract, darămite într-o realitate care-şi schimbă chimia turbulentă de ani buni. S-a vorbit din nou, mai ales, despre relaţia scriitorilor români cu Securitatea, dar tot în termenii anilor â90, cum ne-au obişnuit. Nimic însă despre absenţa unei literaturi despre comunism, literatură dincolo de măruntul canon provincial. Sau despre lipsa unei disidenţe coerente şi viguroase la comunism şi dictatură. În final, discuţiile au revenit în smârcul răfuielilor politice. A politicii de azi pe mâine. Întâlnirea de la Ateneu, cu un ilustru scriitor – cu aproape 50 de ani de viaţă literară – şi cu un disident – cu aproape 30 de ani trăiţi în SUA –,

pentru mine, nu a mişcat cu nici un centimetru lucrurile ştiute. Lucruri tocite ale căror forme, cu bătături şi defecte, nu fac decât să ne îngreueze viaţa, mai degrabă decât să ne-o uşureze. Să ne-o lumineze. N-a fost vorba, deci, de o problemă pe care o conjunctură aprigă ar fi putut s-o deturneze. Ci pentru cei care aveau ochi de văzut erau lucruri vechi, cu faţa schimonosită de timp.

Cam toată floarea intelectualităţii româneşti, dacă nu şi-a propus, atunci a ajuns, mânată de mode şi curente iuţi, să împărtăşească şi să statornicească la noi, după anii â90, o viziune dictatorială, gen liberală. Această specie de liberalism, se înţelege, nu prea mai are greutate, ci se bălăbăne ca o uşă care nu se poate închide. La noi, a cucerit saloanele în perioada interbelică, fiind "copil de casă", la sfârşitul secolului al XIX-lea, când formula de "mic Paris" pentru Bucureşti avea o conotaţie ironică. Un Orient urâţit de obiceiuri bălţate occidentale. În Occident, el şi-a atins ultima maturitate odată cu momentul Franţa 1968. Acest jubileu al liberalismului, care a fost cât de cât prins, din spatele zidului comunismului, a creat marea poezie a primei vieţi a intelectualităţii de la noi, seniori acum. În Franţa, ca şi în toată Europa, acest gen de atitudine – republicană, antitradiţie, anti-Biserică, între timp, a intrat într-o istorie de document marginal. Cam tot orizontul anilor â70 – Clubul de la Roma (ştiinţă şi politici culturale), viziunea liberalistă asupra economiei naţionale –, între timp, s-a schimbat de parcă nu ar mai fi fost. Această viziune, cu preponderenţă cea de gen cultural, a fost redescoperită şi reinstalată la noi de generaţia aflată la maturitate. Oamenii bine instalaţi social, după â90, îşi redescopereau freamătul tinereţii, asociat cu acest nesfârşit liberalism. O mare parte a elitei tinere, însă, şcolită între timp în Occident, gândeşte deja în alte canoane, cu alte informaţii şi mai ales cu alte angajamente sufleteşti şi spirituale. Ei privesc lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, pornind mai ales de la marea Tradiţie. Şi, din acest loc, cu adevărat pot fi văzute şi propuse soluţii pentru o realitate aşezată. Întâlnirea de la Ateneu, de acum câteva săptămâni, cu atâtea personalităţi bine legitimate public, care stau în locuri de putere ale culturii şi învăţământului etatizat, mi-a oferit ocazia să revăd un film oarecum trist, cu umbre iritate şi disperate. Până acum, umbre similare, care-şi revendică cu bună credinţă un loc în istorie, îmi păreau a fi mai degrabă prezenţe, care vin dintr-o memorie largă şi luminoasă. Şi nu, repet, spirite vagi, măcinate de o mulţime de deznădejdi.