Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Un imn pentru prietenie

Un imn pentru prietenie

Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 10 Mai, 2010

Un gând curat este în sine o rugăciune. Am învăţat acest lucru de la Sfântul Efrem Sirul care spunea: "iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie slugii Tale". Ce poate fi mai frumos decât a te ruga să primeşti duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei!

Sfântul Efrem Sirul s-a născut în 306 la Nisibe şi a încetat din viaţă în 373 la Edessa. A murit de ciumă în timpul unei teribile epidemii. În loc să încerce să se pună la adăpost, sfântul se ducea în spitale unde încerca să aline suferinţa bolnavilor, recitând din poemele sale religioase care deveniseră celebre pentru bogăţia lor spirituală.

La prima vedere pare paradoxal. Poate poezia să fie şi rugă? Dovada definitivă ne-o dă însuşi Mântuitorul. Să ne amintim de minunata Sa rugăciune: "nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt" (Ioan 17, 9). Mântuitorul se roagă lui Dumnezeu pentru noi, din postura sa omenească. Rugăciunea sa este sensibilă, minunată, poetică, plină de omenie. Implicit este redată trăsătura fundamentală a omului, talentul deosebit de a îmbrăca ceea ce este important în viaţă într-o haină de sărbătoare care poartă numele de frumos. Fiindcă binele nu este bine dacă nu este şi frumos, deosebit, senin, adică plăcut sufletului.

Rugăciunea către Dumnezeu este strădania de a întrezări cerul. Dialogul cu El este deosebit, este sfânt. Aici apare interacţiunea dintre arta pusă sub semnul credinţei în Dumnezeu şi rugăciune. Ambele sunt inspirate. Prin lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt noi depăşim condiţia spaţiului creat, deci limitat, în care trăim. Ajungem să înţelegem ceea ce n-am ştiut decât după Învierea Domnului: "Şi aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis". (Ioan 17,3). Viaţa veşnică este cunoaşterea de Dumnezeu, şi noi avem o singură cale către aceasta. Nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu într-o formă directă, imediată. Îl intuim. Şi reuşim aceasta şi prin dorinţa de bine, frumos, curăţenie sufletească sădite de Dumnezeu în noi. Aceasta este marea noastră şansă, salvarea noastră, sau, altfel spus, pecetea Creatorului în noi. Avem o sete nesecată de frumuseţe, prin care dovedim că-L auzim şi vrem să-L urmăm. Avem sădită în noi sensibilitatea faţă de ceea ce ne înalţă duhovniceşte.

Trebuia Iisus Hristos să se roage? Da, pentru că rugăciunea Sa este şi ea o învăţătură, o pildă. Aflăm că trebuie să ne rugăm, cum să ne rugăm şi de ce să ne rugăm. Mântuirea se câştigă prin rugăciune ca fundament al vieţii dedicate lui Dumnezeu. Pregătirea pentru viaţa veşnică constă în încercarea de a ne curăţi sufletul, de a-l purifica, de a-l aduce într-o stare unde răutatea nu-şi mai găseşte nici sprijin şi nici justificare. Dacă regăsim liniştea rugăciunii, primim în noi pe Duhul. Devenim un altar unde cuvintele noastre se umplu de sens, de lumină şi facere de bine. După exemplul Mântuitorului ne rugăm şi pentru semenii noştri, pentru că acum, dezbăraţi de trufia egoismului, simţim alături de cei care ne sunt dragi şi devenim răspunzători pentru ei, dorindu-ne să le fim exemplu şi îmbărbătare. Şi mai ales aprindem în noi flacăra frumosului, pentru că doar aşa dovedim că suntem demni de iubirea Domnului pentru noi. Sfântul Efrem Sirul a înţeles ceea ce este esenţial. Suntem cu adevărat oameni doar atunci când avem puterea de a vedea frumuseţea lumii, de a înţelege în ea mâna şi voia Celui de Sus. Şi suntem fii Domnului doar atunci când, cu posibilităţile noastre limitate, vrem să facem acelaşi lucru. Aşa suntem fii adevăraţi, aşa cum Iisus Hristos ne vrea în rugăciunea Sa.

Rugăciunea se cere dublată de fapte bune. Faptele bune îşi cunosc apogeul în prietenie, pe care o înţelegem ca o veritabilă luptă împotriva egoismului. Adevărata prietenie este un imn al dăruirii de sine, al gingăşiei prin care ne apropiem de sufletele semenilor noştri.

Cu puţin timp în urmă, am înţeles concret sensul prieteniei. Fiind într-o situaţie dificilă, din care nu mai puteam să ies singur, am avut nevoie de ajutor. L-am primit. În acelaşi timp s-a produs o veritabilă răsturnare a unor valori pe care le consideram sigure. Am fost dezamăgit de nepăsarea unora şi surprins de dorinţa de a mă ajuta a altora, pe care-i cunoşteam mult mai puţin. Mă gândesc de atunci la felul cum aş reacţiona eu când mi s-ar cere, prietenesc, ajutorul. Am eu curajul şi puterea de a răspunde chemării prietenului meu? Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea şi înţelepciunea de a fi, şi eu, prietenul care la nevoie se cunoaşte. Aş vrea să fiu şi eu acela care scrie cu fapta un imn al prieteniei. Aş vrea să trec cu bine prin această încercare, să nu mai fiu egoist şi nepăsător. Sau cum spune Sfântul Efrem Sirul în binecuvântata sa rugăciune, să merit să primesc de la Domnul duhul răbdării şi al dragostei.