Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Un legat al iubirii de glie şi de tot ceea ce-i românesc

Un legat al iubirii de glie şi de tot ceea ce-i românesc

Un articol de: Grigore Ilisei - 11 Dec, 2018

Românii s-au aflat de-a lungul istoriei în calea tuturor răutăţilor. Între cei care au pătimit cel mai aprig au fost de bună seamă trăitorii pământurilor de-a stânga Prutului, din ţinuturile de până la Nistru, cele cotropite în 1812 de Rusia, smulse în acel fatidic an din trupul voievodal al Moldovei lui Ştefan, numite de cuceritori Basarabia, gubernie a imperiului ţarist, apoi republică sovietică vreme de peste 40 de ani. După acel dureros răstimp al înstrăinării, în 1991, Moldova, ciopârţită de diabolicul „carandaş al lui Stalin, şi-a proclamat independenţa, a cărei proclamare de iure se doreşte a fi şi de facto. Soarta acestor conaţionali a fost mereu amarnică, dar încercările prin care au trecut din 1940, când trupele sovietice au năvălit puhoi peste Nistru îna­inte de expirarea ultimatumului Sovietelor, sau după 1944, în zilele „eliberării şi recuperării provinciei pierdute de către Armata Roşie, depăşesc puterea gândului cu privire la măsura răului omenesc. Doar pentru că erau români şi-şi făcuseră datoria ca funcţionari ai statului între 1918 şi 1940, ori pentru că aveau ceva stare, fiind vrednici gospodari, aceşti fraţi ai noştri au fost ridicaţi hoţeşte în prima noapte de după invazie, închişi, supuşi unor interogatorii torturante şi cel mai adesea, fără măcar o judecată sumară, s-au trezit deportaţi pentru decenii sau pentru câte zile au mai avut de trăit în Siberia. Cei mai mulţi au sfârşit cumplit în „imperiile de gheaţă, cele despre care glăsuieşte cu glasul durerii abisale poetul Grigore Vieru. Aceşti inocenţi semeni ai noştri n-au cunoscut doar tragedia carcerală, ci şi pe aceea a distrugerii ţesutului vital al neamului, a destrămării familiei, spiţei. Unii dintre ai lor au reuşit să scape din calea urgiei în acea „Noapte a Valpurgiei şi s-au refugiat, pierzând agoniseala unei vieţi, în România. Cei care n-au izbutit fuga în Egipet au ajuns repede victimele unui program de exterminare în masă. Au fost luaţi în toiul nopţii şi duşi în bezna închisorilor sovietice. Figurau pe listele negre al NKVD-ului. Erau mii, zeci de mii pe aceste pierzătoare hârtii, pregătite din vreme şi cu meticulozitate cinică de simbriaşii morţii. Părinţii erau despărţiţi de copii, femeile smulse de lângă bărbaţii lor. A început atunci un urcuş al Golgotei, un şirag de suferinţe ce nu s-au vindecat nici azi.

Despre această tragedie s-a vorbit multă vreme doar în şoaptă şi doar între câţiva ochi. Abia odată cu izbăvitorul an 1989 s-a putut rosti tot adevărul şi grozăvia prin care au trecut aceşti români a început a fi ştiută în toate cumplitele ei dimensiuni. Supravieţuitorii Gulagului şi urmaşii celor care n-au mai apucat clipa libertăţii au pornit cu febrilitate în căutarea urmelor, a palimpsestelor de arhivă, dar şi ale celor din amintiri. Aceste zguduitoare mărturii se regăsesc în paginile unor cărţi scrise din dorinţa învăţării lecţiilor istoriei şi evitării repetării unor asemenea fapte abominabile. O astfel de carte , „Destine în derivă, semnată de Maria Stătescu, a apărut în 2013 la Editura „Gr. T. Popa a Universităţii de Medicină din Iaşi. Medicul şi dascălul şcolii medicale ieşene Maria Stătescu este descendenta unor români din stânga Prutului, de pe malul drept al Nistrului, de la Soroca. Aceştia au băut din cupa unei istorii maştere. Părinţii ei sunt coborâtori din două respectate familii sorocene, Vataman şi Ilieş, care au înfruntat cu demnitate şi curaj stihia marii prigoane dezlănţuite împotriva locuitorilor cu trăire şi simţire românească din străvechile pământuri daco-romane, căzute prin perfidia jocului istoriei sub robie străină. Multe dintre rudeniile autoarei cărţii au fost victimele acestor atrocităţi şi au plătit cu viaţa pentru vrerea lor de a fi şi a rămâne români. Poate cel mai tulburător exemplu este cel al unchiului patern, Paul Vataman, fruntaş ţărănist, intelectual de marcă, director al prestigiosului Liceu „A.D. Xenopol din Soroca, autorul unei cărţi de referinţă pentru geografia spirituală a meleagurilor basarabene, „Figuri sorocene“. Paul Vataman, fratele mai mare al lui Nicolai (Colea) Vataman, tatăl Mariei Stătescu, a sfârşit tragic în iarna anului 1941-1942 în închisoarea Penza pe Volga.

Maria Stătescu a auzit de aceste teribile întâmplări de la mama ei Liubov, distinsă profesoară de limba şi literatura română, şi de la tatăl Colea, un profesionist al medicinii veterinare. Nici ei n-au fost cruţaţi de nenorocirile exodului, dar au avut norocul să scape din gura înspăimântătorului Gulag, statornicindu-se în România. Maria Stătescu a dobândit din acei ani, când despre aceste pătimiri se vorbea doar în semitonuri, dorinţa de a spune cu tot glasul adevărul privitor la cele petrecute. Acesta a fost imboldul hotărârii ei de a purcede la scrierea unei cărţi mărturisitoare, în care să consemneze cronicăreşte suferinţele prin care au trecut cei dragi ai ei odată cu întreaga seminţie românească dintre Prut şi Nistru. A adăugat la istoria celor de acelaşi neam şi pe aceea a altor importante figuri sorocene, care, aidoma lui Paul Vataman, au pătimit în lagărele sovietice. Este vorba de Gheorghe Lupaşcu, fost prefect al Sorocăi, şi de Hariton S. Coşciug, preşedintele Tribunalului din aşezarea de pe malul Nistrului. Cei doi au trăit calvarul închisorilor imperiului roşu. Au izbutit să supravieţuiască, găsind nebănuite resurse interioare să lupte şi să biruie animaţi de dorinţa niciodată ostoită de a-i revedea pe cei din familie aflaţi în România. Această dorire s-a înfăptuit în cele din urmă după decenii odiseice de încercări aproape supraomeneşti şi ca printr-o minune dumnezeiască. Maria Stătescu schiţează cu intensă trăire aceste destine în derivă, cum le defineşte, pornind de la consemnările jurnaliere lăsate de aceşti martiri spre a fi aduse la cunoştinţa lumii, ca să se ştie ce s-a întâmplat în acea urgie cu nea­mul românesc din Basarabia.

Această datorie a scoborât din părinţi în părinţi pentru a dezvălui lumii prin ce a trecut neamul românesc din Basarabia. De un asemenea sentiment al datoriei a fost însufleţită Maria Stătescu, în sufletul căreia arde candela aceleiaşi iubiri de glie şi de tot ceea ce-i românesc, ce a vibrat în fiinţele bravilor ei îna­intaşi. Cartea cu pricina a apărut simbolic acum, în anul 2018 al Centenarului, în a doua ediţie revăzută şi adăugită, mărturisind jertfele basarabenilor pe altarul Unirii şi a fost lansată nu întâmplător la Muzeul Unirii în preajma zilei de 1 Decembrie. Doamna Maria Stătescu a împodobit momentul şi cu o expoziţie de pictură, o pasiune (violon d’ingres), deschisă ca o bine-meritată ofrandă adusă înaintaşilor săi luptători pentru cauza naţională.