Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Un veteran al tradiţiei şevaletului

Un veteran al tradiţiei şevaletului

Un articol de: Elena Dulgheru - 19 Sep, 2009

Pe 31 august la Cercul Militar Naţional din Bucureşti s-a vernisat Expoziţia Retrospectivă Spiru Vergulescu - 75 de ani de la naştere, organizată de Consiliul Judeţean Olt, Muzeul Judeţean Olt, Casa-Muzeu „Gunka şi Spiru Vergulescu“ din Slatina. Expoziţia, ce reuneşte lucrări aflate în diferite colecţii, şi-a închis porţile pe 17 septembrie. Expoziţia a fost deschisă de criticii de artă Andrei Silvan Ionescu şi Vasile Parizescu, muzeograful Aurelia Grossu, poeta Nazaria Buga, colecţionara Pompilia Dumitrescu, pictorul Mihai Potcoavă şi alţii.

Veteran al penelului, pictorul Spiru Vergulescu (născut în 1934 la Slatina, decedat în 2007 la Bucureşti) este dintre puţinii artişti plastici români ai mileniului II, care a ştiut să îmbine magnetismul operei cu acela al propriei personalităţi; generozitatea sa umană a reuşit să creeze un fel de lobby boem şi aristocratic în jurul său, transgresând generaţiile, într-o vreme când artiştii vizualului preferă să îmbrăţişeze alte modele de viaţă, iar boema artistică „cu manşete“ a ajuns aproape termen de dicţionar. Iubitorii picturii sale sunt, în primul rând, marii săi prieteni, iar aceştia – foarte fideli, incredibil de mulţi şi de diferiţi profesional şi social – dau seama de perenitatea gustului public pentru „clasic“ şi figurativ.

Personalitatea artistică a lui Spiru Vergulescu în peisajul plasticii româneşti este definită, în primul rând, de ataşamentul nedisimulat faţă de nobila tradiţie a şevaletului (astăzi, tot mai rarefiată) şi de pasiunea ardentă de exercitare, obstinată şi aproape ritualică, a acestui ataşament într-o nişă bine definită şi puţin (re)vizitată de postmodernitate: aceea a expresionismului inter- şi postbelic. Dar, dacă expresionismul istoric îşi extrăgea esenţa dintr-un existenţialism de factură sociologizantă (venit pe filieră occidentală) ori exploata filoane panteiste ale tradiţiei populare, ochiul interior al maestrului Vergulescu se îndreaptă spre altă axă valorică: neliniştile curentului odinioară novator sunt translatate sub cupola spiritului clasicizant, din care, sub raport ideatic, artistul tinde să se revendice. Opera sa omagiază constant vârstele de aur ale Renaşterii şi Barocului, exprimate prin cultul Maestrului, al chipului uman înnobilat de însemne cvasiheraldice, aproape iconic, şi al relaţiei familiare şi aulice totodată, deconcertant figurative cu Muza – evocare a unui spirit apollinic repudiat, de mai bine de un veac, de cei mai mulţi confraţi de breaslă.

Dar tensiunea lăuntrică creatoare îl redistanţează pe artist de apollinic, aruncându-l din nou în neliniştile expresionismului, recompuse, însă, în universul picturii metafizice. În această conjuncţie se conturează tuşeul inconfundabil Spiru Vergulescu, aici rezidă şi succesul incontestabil al artistului la o categorie apreciabilă de public, ca şi secretul impunerii sale pe piaţa românească de artă.

Filiaţia cu suprarealismul lui Giorgio de Chirico îşi spune cuvântul, lui îi sunt tributare melancoliile şi misterele urbane ale pustietăţii, suspansul mut al intersecţiilor stradale şi stranietatea statuilor devorate de vid şi devoratoare. Transpunerea anxietăţilor cosmice ale marelui italian în peisaj dâmboviţean, valah sau chiar balcano-iberic estompează, însă, anvergura parabolei existenţiale şi ameninţările metafizicului şi „domesticeşte“ solemnitatea marilor întrebări, reaşezându-le din sfera absolutului abstract în aceea a măsurii umanului, fără a le diminua seriozitatea şi angajarea. Scenografia căutată cedează în faţa realismului poetic cvasidocumentarist, strangulantele geometrii angulare ale vidului se îmblânzesc, rotunjind contururile, recuperând tridimensionalitatea pensulaţiei şi recâştigând cel puţin dimensiunea aerobă a depopulatei arene urbane, în ipostaza … „aerului de provincie bacoviană“ – exaltare a anodinului citadin, străjuit, însă, permanent (de pe peretele alăturat al simezei) de imaginea antropomorfă, binevoitoare, solemnă şi tonică a Muzei şi a Muzei-Soţii – cetăţene de drept ale Panteonului, de care Artistul nu s-a simţit străin niciodată.

Tulburătoare sunt compoziţiile pe tema Calvarului christic (realizate înainte de 1989 şi expuse neoficial, în cercul prietenilor). Aceeaşi tehnică a portretului expresionist, al cărei subiect predilect este soţia sa Gunka, este aplicată, cu căldură şi sinceritate, personajului Mântuitorului, în tratări sobre şi esenţializate, cota emoţională extremă fiind subliniată, ca odinioară la nordicul Edward Münch, de straneitatea peisajului. Artistul Îi urmăreşte paşii pe drumul Golgotei într-un cadraj cinematografic modern, Îi caută şi Îi găseşte privirea (fericiţi artiştii… „curaţi cu inima“!) în clipele extreme ale periplului Său pământean (de la Sărutul lui Iuda, la Atingerea mahramei Sfintei Veronica). Dar momentele ce revin ca un laitmotiv, în compoziţii cel mai adesea libere, rareori parafrazând un model iconic, sunt acelea ale Calvarului şi Golgotei, prefigurând providenţial traseul pământesc al artistului Vergulescu.