Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Văratecul, sălaș al intelighenției românești

Văratecul, sălaș al intelighenției românești

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 07 Ianuarie 2020

Văratecul e mănăstirea ce te întâmpină cu bisericile ei parcă învăluite în borangicuri alb străluminătoare, cu arhondaricurile îmbrățișând lumina, cu turma de case monahicești, una mai cochetă și mai atrăgătoare ca alta, călătorind dintr-o vechime adânc vorbitoare și adăstând ca într-un popas pastoral sub streașina pădurii ce închide cerul. De îndată ce treci de Valea Seacă, satul me­gieș, și te apropii de Pădurea de argint, cuprinderea se deschide largă, străjuită de culmi domoale, cu învelitori de molatec cașmir policrom, ori de altele ceva mai semețe, suind către înălțimi ce nu se văd, dar se bănuiesc. Domnește în ghiocul acesta luminos o tihnă binefăcătoare. Te prinde în mreje, te preface lăuntric și te lași dus ca pe niște ape liniștite ce izvorăsc din casele horite în jurul celor trei biserici. Sfintele locașuri și casele călugărițelor îți atrag atenția cu aura lor de sacralitate și curăție morală. Ziua cât e de mare se aude zumzet de prisacă la lucru. Maicile și musafirii lor sunt în exercițiul îndeletnicirilor diurne. Între acești oaspeți ai satului mănăstiresc destui pot fi socotiți de-ai casei. Petrec la Văratec an de an multe zile în toate anotimpurile. Vremea și-o trec nu doar umblând ca Hogaș „Pe drumuri de munte”, ci lucrând pe ogoarele creațiunii.

Văratecul a fost dintotdeauna loc de popas și viețuire al inteli­ghenției, în special a celei moldave. Evghenia Negri, sora poetului, a ales Văratecul pentru călugăria sa. Rafinata descendentă a unei ilustre familii boierești a adus la Văratec, așa cum aveau să facă și alte maici provenind din elită, Macri, Lecca, Roșca, nu doar blazon nobiliar, ci și un mod de viață ce amintea de cel de pe la curțile unde veniseră pe lume și-și trăiseră adolescența și parte din tinerețe. Maica Evghenia Negri este cea care, având un pronunțat simț al istoriei și al datoriei de a da seamă de mersul acesteia, a scris primul istoric al Mănăstirii Văratec, prețios izvor de cunoaștere a devenirii în timp a chinoviei. Safta Brâncoveanu, schimonahia, a cărei statuie princiară, operă a lui Ion Jalea, stă de veghe în fața bisericii mari, dând binețe pelerinilor, a înscris Văratecul între mănăstirile cu panaș domnesc. Oamenii de cultură, scriitorii, artiștii, au găsit la Văratec o atmosferă cum nu se poate mai prielnică lucrării lor, odihnei, reflecțiunii, dar și activității creatoare. Unele dintre aceste mari spirite au intrat în mitologia mănăstirii. Mihai Eminescu, în primul rând. Poetul a stat mai multe zile în casa unei maici de lângă Biserica „Schimbarea la Față”, în apropiere de cimitir. În interviurile acordate lui George Bălăiță și lui Mircea Radu Iacoban, maica Epraxia Diaconescu, trecută la cele veșnice în 1967, la 107 ani, dezvăluia că-l văzuse pe Eminescu în casa în care ucenicea ca soră. Șederea aici a Eminescului e în directă legătură cu prezența la Văratec a Veronicăi Micle. Deseori Veronica părăsea casa ei de zestre de la Târgu Neamț și se instala în chiliile monahiei Fevronia Frosânei din curtea Bisericii „Sfântul Ioan”. Aici s-au scurs ultimele ei săptămâni de viață în 1889, ce-i și anul sfârșitului lui Eminescu.

Aidoma lui Eminescu și Veronicăi Micle, și urmașii lor în ale scrisului au avut în Văratec locul predilect de vacanță și lucru. „Vie­țiștii”, în frunte cu „Magul” lor Garabet Ibrăileanu, au reprezentat cea mai numeroasă și pregnantă prezență în chinovie. De aici se duceau zilnic la Bălțătești să-și tămăduiască la băi reumatismele cele chinuitoare. Cei mai mulți dintre acești musafiri veneau la Văratec să se odihnească după truda de peste an. Unii, precum Ionel Teodoreanu, foloseau însă zilele aceste să facă ceea ce nu reușeau din cauza programului infernal în timpul anului, să scrie. Scriitorii, pictorii, muzicienii veneau în vacanță vară de vară, an de an la Văratec. Șe­deau la aceleași maici și se simțeau în căsuțele în care, ca să intri, trebuia să-ți pleci capul, ca fiind acasă. Maicile, cele bătrâne și ucenicele lor, trăiau ca într-o comuniune de rudenie cu cei pe care-i găzduiau. „Viețiștii” se adunau în veritabile serate literare, alături de confrații din București sau din alte centre culturale ale țării. Văratecul se transforma în colonie scriitoricească, artistică. Cam la fel au stat lucrurile și după război, când această tradiție n-a dispărut, ci s-a perpetuat în pofida ostilității regimului comunist, ce căuta pe orice cale să-i îndepărteze pe creatori de religie și de Biserică. Intelighenția Iașilor se muta vara aproape in corpore la Văratec. Se asociau și destui bucu­reșteni, mai ales cei care supraviețuiseră cercului „Vieții românești”. În casa maicii Benedicta Braga, de care s-a grijit după plecarea acesteia în America maica Eufrosina Jescu, a tras vreme de ani Valeria Sadoveanu, urmată decenii de Zoe Dumitrescu-Bușu­lenga. În chiliile econoamei Glicheria Mânăstirea au poposit, s-au hodinit și au creat tot ani în șir Ștefana Velisar Teodoreanu și Constantin Ciopraga. În Palatul Vlădicii Partenie Ciopron a viețuit din 1979 până în 1992, anul alegerii ca ierarh, arhimandritul-scriitor Bartolomeu Valeriu Anania. Aici a diortosit Vechiul Testament și a scris poemul dramatic „Greul pământului”, pe care l-a citit în premieră într-un cenaclu ad-hoc la 17 iulie 1980.

Multe asemenea conclavuri avuseseră loc la vremea respectivă la stăreție, la Palatul episcopal, sau în casa maicii Benedicta Braga. Am băut și eu din licoarea îmbătătoare a acelor festinuri scriitoricești în șederile la Văratec în casa maicii Aglăida Poinaru. Era în acel timp Văratecul un ostrov spre care se îndreptau an de an scriitorii, pictorii, actorii, compozitorii, universitarii, adică toată floarea cea vestită a intelighenției noastre. Toposul se consacrase ca unul regenerator spiritualicește. Poposeai aici și-ți dobândeai liniștea și mai ales libertatea interioară. Te întorceai mai puternic în lumea secularizată și în stare să-i ții piept ca să nu te strivească. Văratecul se cuibărise cu duhul lui în făptura ta și te proteguia chiar fiind departe de chinovie. Ceea ce ți se dăruise acolo ajungea până la popasul următor, ce se petrecea negreșit, așa cum se succed anotimpurile în crugul timpului.

Fragment din însemnările cu același titlu, din volumul „Sanctuarele memoriei”, în pregătire la Editura Doxologia

Citeşte mai multe despre:   Manastirea Varatec