Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Vatra Cinei de Taină

Vatra Cinei de Taină

Un articol de: Elena Dulgheru - 17 Feb, 2018

Suntem încă pe Muntele Sionului, nu ne vine să plecăm de aici. După cum nu ne venea să plecăm de pe Eleon. Pe platoul cu ienuperi înalți al mănăstirii rusești de pe Eleon te simțeai literalmente propulsat către cer, de ca și cum verbul Înălțării lui Dumnezeu se întrupa acolo în fiecare credincios - și cum să nu fie astfel? Topografia muntelui retezat, cu platou larg, bogat înverzit și coaste abrupte, te izola cu totul de orașul din vale, pe care, nemaivăzându-l, aproape că îl uitai, lăsându-te cu totul îmbrățișat de cer, de ca și cum un singur drum ar mai fi fost posibil: în sus!

Aici, în schimb, pe Sion, vatra de piatră domoală te îndeamnă să te afunzi spre adânc, spre începătoria cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, apoi să îți porți privirea pe crugul orizontului, îmbrățișând cumva drumurile apostolilor în răspândirea cuvântului dumnezeiesc. De pe Eleon simți că te înalți direct către Tatăl, odată cu Hristos; de pe Sion te pleci către David, Solomon și Avraam, apoi către apostoli și Maica Domnului - părinții după trup ai credinței în Dumnezeu pe pământ. Memoria aerului și memoria pietrelor. Tată și mamă!

Cu câtă atenție modelează Dumnezeu reliefurile pământului, ca pe niște enorme instrumente muzicale, spre a face să răsune în ele, aproape pentru eternitate, melosurile și cuvintele Sale! Nu trebuie decât să fim atenți, să ne așezăm în pace lăuntrul, spre a intra în rezonanță cu acest cânt! Geografia spirituală nu-i o vorbă goală! Uneori această atenție lăuntrică are de înfruntat logosul înșelător al edificiilor omenești, care încarcă cu multiple straturi de patosuri străine vetrele sacre. Iar la Ierusalim aceasta se întâmplă adesea.

Și se întâmplă și acum, la Foișorul Cinei de Taină, unde încă adăstăm și am tot vrea să rămânem. Coloanele corintice și bolta cu nervuri gotice, construite de franciscani în secolul al XIV-lea, îi dau o grație rece, de ci­vilizație apuseană obosită, în care degeaba încerci să descoperi simplitatea euharistică de acum două milenii. Nu o vei găsi! Nu vei găsi în ritmicitatea festivistă a acestor coloane și arce nimic din înfrigurarea apostolilor și a ucenicilor adunați aici în aștep­tarea pogorârii Duhului Sfânt. Nici modestia rugătoare a Maicii Domnului, care se spune că a locuit aici după Înălțarea Fiului ei. Ori poate vei desluși, totuși, vreun ecou din tensiunea discu­țiilor aprinse ale apostolilor din timpul Sinodului de la Ierusalim, primul sinod al Bisericii, ținut tot aici, unde s-a rostit pentru prima dată pecetea cuvântului mărturisitor: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”?

Aici a fost primul loc de adunare a creștinilor și s-a construit edificiul primei biserici: a apostolilor, cruțată ca prin minune când în anul 70 Ierusalimul a fost ras de pe fața pământului de romani, împlinindu-se teribila profeție referitoare la Sfânta Cetate că „nu va rămâne piatră peste piatră să nu se risipească”. Golgota, dar și Templul lui Solomon au fost făcute una cu pământul, dar vatra creștină de pe Sion a rămas. Biserica apostolilor a fost extinsă în secolul al IV-lea, devenind o impozantă bazilică octogonală, numită a Sfântului Sion, apoi distrusă în invazia persană din 614. Abia cruciații au refăcut-o pe la 1130, după ce au recuperat teritoriul de la sultanul Egiptului, incluzând în interiorul ei și foişorul, sub care se afla presupusul mormânt al lui David. Au construit și o mică abație franciscană pe locul Adormirii Maicii Domnului și au închinat tot ansamblul Sfintei Maria „din Sion”. La scurt timp, Sionul a fost cucerit de arabi, apoi recuperat de cruciați și iar cucerit de musulmani, care au transformat bazilica în moschee, închinată lui David, interzicând cu desăvârșire accesul creştinilor până în 1967, când teritoriul a fost recuperat de Israel.

Câteva vitralii din Sala Foișo­rului, în culori limpezi verde-albastru, cu versete din Coran, amintesc lungile perioade de stăpânire musulmană. „Piatră peste piatră...” Câtă credință, dar și câte patimi sângeroase s-au confruntat pe aici! Dar vatra creștină a rămas. Nimic din incinta pătrată nu-ți indică locul unde s-a aflat Sfânta Masă de unde Hristos a frânt pâinea în fața apostolilor Săi.

Olga Greceanu poves­tește în memoriile sale că, la insistențele ei, un călugăr franciscan i-a arătat un semn cruciform scrijelit discret pe unul dintre ziduri. Noi nu îl observăm, dar și înghesuiala e prea mare pentru a căuta semne vizibile. Lumea stă și se roagă în tăcere. Și nimeni nu vrea să plece. Cum să pleci de la ultima Cină a Domnului și de la prima Cină a Împărăției? (Va urma)