Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Vederea duhovnicească este vitalitatea Ortodoxiei

Vederea duhovnicească este vitalitatea Ortodoxiei

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 18 Mai, 2015

A şasea şi ultima duminică din perioada pascală, numită a Orbului, ne-a prilejuit binecuvântata posibilitate de a medita mai îndeaproape la viaţă, la sănătate, ca daruri de la Dumnezeu. Denumirea duminicii provine de la pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie. Ea ne-a prezentat minunea Mântuitorului Hristos, Care a deschis ochii trupului - dar şi ai sufletului - unui orb din naştere, care nu zărise niciodată până atunci lumina soarelui, nici chipul mamei ori cerul înstelat, dar nici pe Dumnezeu nu-L cunoscuse.

Nădăjduiesc să mă găsesc în asentimentul dumneavoastră afirmând că, fără vedere, existenţa fiecăruia dintre noi ar arăta cu totul altfel: bucuriile, trunchiate; imaginea asupra lumii, schimonosită.

În urmă cu ceva timp am asistat la o întâmplare ce m-a emoţionat în chip deosebit. O credincioasă din zona Neamţului venea adesea la schit, aducând-o pe bătrâna ei mamă - suferindă, după cum aveam să aflu ulterior. Îşi pierduse vederea de ani buni, ajungând astfel dependentă de grija răbdătoarei sale fiice, care-i călăuzea paşii. După vreun deceniu de chin, aceasta a reuşit s-o ducă la o clinică în străinătate, unde a fost supusă unei intervenţii chirurgicale complexe, cu un final fericit. Bătrâna şi-a recăpătat parţial vederea. La întoarcerea în ţară, familia respectivă a revenit în Poiana liniştii. Era tot ca acum, prin luna mai. Merii şi cireşii potopiţi de floare, verdele crud al ierbii prins într-o veselă horă cu albastrul intens al văzduhului, toate picurau o bucurie tihnită în sufletele celor care găsesc răgazul să privească încântătoarea creaţie a Preabunului Meşter.

Coborâtă din maşină, bătrâna nu se putea opri din a exclama: „Ce frumos! Ce de-a flori! Copaci înfloriţi! Ce icoane frumoase!“ Neştiind atunci povestea octogenarei pelerine, am rămas puţin nedumerit, neizbutind să-mi explic atitudinea vârstnicei, căci, întâlnind-o de nenumărate ori în biserică, mă întrebam: „Ce-i cu atâtea exclamaţii, că doar nu vine pentru prima oară la noi?“ Însoţitoarea fericitei mame se scuză într-un fel, zicându-mi: „Părinte, s-o iertaţi, vă rog! Deşi a păşit adeseori pe aici, azi vede prima oară cu adevărat acest aşezământ; abia acum, în urma unei operaţii, şi-a recăpătat vederea, după 15 ani de întuneric“. Am privit cu admiraţie pe cea care, prin atitudinea ei, trăia atât de intens bucuria de a revedea frumuseţile lăsate de Domnul să ne încânte ochiul.

Mi se pare un lucru trist că mulţi dintre noi, deşi normali din punct de vedere oftalmologic, ne lăsăm orbiţi de neajunsuri, vanităţi şi nu ne găsim timpul ori disponibilitatea să ne îngrijim de vederea spirituală - să ne sporim credinţa -, căci ea este mult mai importantă în comparaţie cu cea fizică, deoarece ne agoniseşte mântuirea. Există oameni care, deşi sunt privaţi de simţul văzului, prin vederea spirituală ţintesc foarte bine calea către cer. Alţii, în pofida vederii lor fizice integre, pe cea spirituală au prăpădit-o demult, ori au acoperit-o cu orbitoarele griji ale acestei lumi, fiind preocupaţi exclusiv de propria persoană, de carieră, afaceri, pământuri.

Slavă Domnului că se găsesc totuşi destui credincioşi care „văd“ nu doar fizic, ci şi duhovniceşte, sporindu-şi credinţa prin rugăciune, viaţă curată, dar şi prin ajutorarea semenilor, observându-le la timp grijile, nevoile ori lipsurile. Vederea duhovnicească şi faptele bune dau vitalitate Ortodoxiei, demonstrând că este o credinţă vie, este viaţă, iubire. Aş vrea să-mi exemplific afirmaţia tot printr-un exemplu, trăit de curând.

Cu puţin timp în urmă, îndrăgita noastră artistă Sofia Vicoveanca îmi relata despre un caz deosebit: un tată din satul Ghireni, comuna Coţuşca, judeţul Botoşani, creşte singur, cu nenumărate greutăţi, cinci fete. Soţia i-a murit acum şase ani, în urma unui tragic eveniment. Observând emoţia şi implicarea doamnei Sofia, i-am promis că mă voi alătura, la rândul meu, demersului domniei sale, spre a mângâia, pe cât se poate, existenţa orfanelor. Săptămâna trecută am purces către îndepărtatul ţinut botoşănean. Alături de câţiva elevi seminarişti, am pornit cu două maşini, purtând smerite daruri pentru familia amintită. După un lung drum, am ajuns în localitatea cu pricina. Un sat cuminte, aşezat pe coasta unei văiugi, cu oameni respectuoşi, case simple, dar curate, cu o biserică frumoasă, îngrijită, semn al statornicei lor credinţe. Pe o uliţă întovărăşită de înmiresmate ramuri ale liliacului înflorit, am găsit locuinţa căutată. Un tată iubitor, grijuliu, alături de odraslele sale: Raluca, Oana, Gabriela, Roxana şi Dumitrela. Cea mai mare în clasa a IX-a, iar mezina, o zglobie de fată, abia descoperind literele alfabetului. Am citit în ochii lor sfiala, liniştea unui cămin plin de iubire, dar şi credinţa nestrămutată în Dumnezeu.

Mă gândeam că, dacă ne-am strădui neîncetat să „vedem“ grijile celor de lângă noi, şi Dumnezeu ni le va observa pe-ale noastre mai uşor. Am plecat de acolo purtând în inimă pacea noilor mele cunoştinţe, dar şi mulţumirea faţă de cea care m-a făcut să-L văd pe Hristos în licărirea ochilor senini ai celor cinci copile de pe meleagurile Botoşanilor, unde Dumnezeu se află atât de aproape, tangibil chiar, prin sufletele acelor frumoşi copii.