Viaţa ca o apoftegmă de Pateric

A devenit o modă ca în addenda CV-urilor din anii noştri să fie menţionate, aproape invariabil, câteva calităţi care exprimă intenţiile de dezvoltare personală a titularilor care doresc să se angajeze în noi activităţi: dinamism, perseverenţă, receptivitate la nou, capacitate de lucru în echipă, disponibilitate pentru eforturi prelungite ş.a.m.d. Într-un limbaj simplificat, sunt trăsături ale nevoinţelor la care te cheamă societatea în care trăim. După mai multe pagini de titluri şi izbânzi, fraza de final încheagă în câteva cuvinte segmente de gândire şi comportament dominante pentru omul de astăzi, o situare existenţială. Altfel spus, o înţelepciune de viaţă, activă şi eficientă, vizibilă în sensul cel mai pragmatic.

Educaţia din toate timpurile a ţinut pasul cu modelul uman promovat de societate şi s-a adaptat exigenţelor sociale. Accentul s-a deplasat de la căutarea sensurilor spirituale ale vieţii către eficienţa economică, politică sau socială. Omul se simte împlinit atunci când i se confirmă din interior că eforturile lui produc ceva concret, verbul „a avea“ poziţionându-se decisiv în faţa lui „a fi“. Cu toate acestea, dicţionarele păstrează definiţia înţelepciunii ca fiind capacitatea de a înţelege şi a judeca cumpănit lucrurile, şi o leagă de experienţele de viaţă. Dincolo de cunoaştere şi de putere, înţelepciunea a rămas, discret, un fel de creuzet în care se topesc, într-o încercare mereu nouă şi unică, virtuţile, nevoinţele şi trăirile persoanei.

Cei vechi îşi făceau din căutarea înţelepciunii un scop pentru toată viaţa, iar din reflexiile asupra ei, o adevărată ştiinţă. Bijuterii sapienţiale s-au adunat în Orient şi au trecut, prin simboze culturale, la toate popoarele. S-a spus că şi cine nu filosofează, filosofează de fapt, însă o face altfel decât cei dintâi. Cei care au manifestat o predilecţie pentru un mai mare activism şi-au adaptat şi modul de a cultiva înţelepciunea. Pe rafturile bibliotecilor, şi mai nou în memoria computerelor, s-au adunat colecţii şi enciclopedii care păstrează peste timp bogăţiile spiritului uman căutător de înţelepciune: de la înţelepţii de demult din India, China sau Egipt, cultura greco-romană şi paginile Sfintelor Scripturi, scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, până la mereu tânăra cultură populară şi la literatura mai apropiată de noi, e fascinantă dorinţa oamenilor de a căuta un echilibru în judecarea realităţii şi a rostului nostru între ceilalţi oameni, din prezent sau din alte timpuri. Regele Solomon a pus darul înţelepciunii înaintea bogăţiilor, a faimei şi a biruinţei asupra vrăjmaşilor, ca soluţie la dilema tuturor neînţelegerilor şi nedumeririlor privind existenţa omului în această lume. Şi tot el a formulat în modul cel mai simplu un adevăr fondator: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii“ (Pilde 1, 7). Sub forma concentrată a sentinţelor şi a proverbelor s-au rostuit experienţe de viaţă, adesea pătimite cu jertfe şi încercări dintre cele severe. La hotarul dintre lumi, în primul secol creştin, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre înţelepciunea acestei lumi, ca mentalitate izvorâtă din mărginirea omului la natura creată şi la viaţa pământească, şi despre înţelepciunea cea după Dumnezeu, adevărată cheie de edificare a persoanei în lumina lui Hristos cel răstignit şi înviat, pentru viaţa veşnică.

În mod firesc, toate învăţăturile dobândite de oameni în cursul vieţii delimitează o albie de curgere prin timp a fiecărei persoane, ca drum propriu şi ca esenţializare a dialogului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin tot ceea ce face, spune şi experimentează, omul lucrează direct, uneori fără să ştie, la modelarea propriului sine. În genialul său limbaj artistic, Brâncuşi, el însuşi inspirat autor de aforisme, retras în chilia sa pariziană, vedea această navigare către sine ca pe un lung proces de revelare a simplităţii, a formelor originare. Din blocul de piatră inertă, dalta sculptorului elimină, rând pe rând, bucăţi de piatră pentru a dărui materiei libertatea spiritului. Altădată, Sfântul Neagoe Basarab transmitea fiului său, Teodosie, moştenirea spirituală isihastă ca pe o cale de formare princiară şi de zidire interioară.

Privind la calendarul ortodox al lunii ianuarie, întâlnim frecvent numele multor căutători ai simplităţii în Duhul, ca înţelepciune mântuitoare şi vrednică a fi transmisă şi altora. Patericul egiptean rămâne pilduitor pentru arta sa desăvârşită de a vorbi despre lucruri veşnice şi despre lucruri trecătoare, despre viaţă şi despre moarte, cu o dumnezeiască simplitate. Părinţii răspund direct şi simplu, prin sfaturi duhovniceşti: „A intrebat cineva pe avva Antonie, zicând: «Ce, păzind eu, voi plăcea lui Dumnezeu?» Şi răspunzând bătrânul, a zis lui: «Cele ce-ţi poruncesc ţie, păzeşte-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-L ai înaintea ta întotdeauna. Şi orice vei face, să ai mărturia din Sfintele Scripturi, şi ori în ce loc vei şedea, să nu te mişti degrabă. Acestea trei păzeşte-le şi te vei mântui»“.

Alteori, Părinţii pustiei pun picăturile de înţelepciune în ţesătura unor mici povestioare pline de semnificaţii: „Povestea avva Macarie: «Umblând odată prin pustie, am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi clătinând-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: Tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: Eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh, şi în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis ei bătrânul: Care este mângâierea şi care chinul? I-a răspuns lui: Pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi plângând, bătrânul a zis: Vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: Este altă muncă mai rea? I-a răspuns lui căpăţâna: Noi, cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puţin suntem miluiţi, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Şi luând bătrânul căpăţâna, a îngropat-o“.

Cu cât sunt mai simple, apoftegmele Părinţilor pătrund parcă mai profund în inimile noastre. Se spune, pe bună dreptate, că Filocalia şi celelalte scrieri ascetice, chiar dacă sunt opera unor monahi, sunt necesare şi mirenilor pe calea mântuirii. Citind apoftegmele Părinţilor din Pateric, descoperim că folosul lor în viaţa noastră nu este doar unul strict îndreptat către cele de sus, ci multe sfaturi ne pregătesc şi pentru viaţa noastră din lume, în războiul cel nevăzut al luptei cu păcatul, în rezolvarea unor ecuaţii imposibile din raporturile cu semenii, în descifrarea unor înţelesuri simple din labirintul civilizaţiei de astăzi. Înţelepciunea pragmatică a zilelor noastre are nevoie, parcă mai mult decât oricând, de astfel de seminţe duhovniceşti, pentru a nu participa la deşertificarea rapidă şi iremediabilă a unor zone care, din alte puncte de vedere, par a fi cele mai prospere. Cuvintele înţelepte ale Patericului, scrise de oameni care şi-au făcut din singurătatea chiliei scară către cer şi loc al cunoaşterii de sine, dau noi puteri ca să trăim înţelepţeşte în fiecare zi.

În fond, întreaga noastră viaţă s-ar putea concentra într-o apoftegmă de Pateric. Problema e să o recunoaştem la timp.