Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Viața ca trecere spre sărbătoare

Viața ca trecere spre sărbătoare

Un articol de: Costion Nicolescu - 30 Oct, 2016

Viața presupune ritmare. Respirarea, bătăile inimii, ziua și noaptea, starea de trezie și somnul, clipitul (și clipitele!), anotimpurile, zborul și odihna de zbor, întâlnirile esențiale și distanța dintre ele sunt expresii ale unor ritmuri de viață doveditoare. Exprimările artistice de tot felul, de asemenea, pot exista viabil, în împlinire, prin aflarea unor inspirate ritmări interioare și exterioare. Ritmul alungă haoticul. Sărbătorile, de orice fel ar fi ele, dacă sunt adevărate, ritmează timpul (fie el cel istoric, cel comunitar sau cel personal), constituind concentrări de spiritualitate.

Ele sunt pe răbojul timpului, vorba Poetului, „noduri și semne”. Și nu numai semne, dar și însemne. Dau însemnătate. Constituie ieșire din banal, din tern, din rutină. Trăim la sărbători și trăim între sărbători, cu gândul la sărbători. Căci ele nu sunt numai în sine sau pentru sine, ci orientează și zilele „obișnuite”, care, astfel, capătă sens, devenind vector către Răsărit (!), întru sărbătoare, impregnându-se inevitabil de încărcătura ei.

Ierarhia sărbătorilor, ierarhia sfințeniei

Sărbătorile adevărate se nasc, nu se fac. Sărbătorile făcute nu sunt, de fapt, decât petreceri superficiale în jurul unui pretext, cel mai adesea minor, hedonist. Risipire de sine. Este plină lumea de astăzi de tot felul de „zile” dedicate („internaționale”, „mondiale” etc.) și de false sărbători, care nu pot atinge zona existențială și, ca atare, rămân insignifiante. Sunt sărbători de obște și sărbători personale, sunt sărbători repetitive și sărbători ocazionale. Pentru noi, creștinii, sărbătorile sunt constelație. Fiecare cu strălucirea ei. Calendarul este plin de ele. Ni se arată precum un șir de mătănii întru ritmică depănare de rugăciuni. Există o ierarhie a sărbătorilor dată de ierarhia sfințeniei, atât cât o putem noi măsura. Marile sărbători se nasc din mari evenimente existențiale, care aduc ceva important și de păstrat în viața umanității. Pentru noi, în Biserică, cele mai mari sărbători sunt generate de mari revelații. Unele sunt de-a dreptul îm­părătești, deoarece Îl implică nemijlocit pe Împăratul ceresc. Sărbătorește îți intră Dumnezeu în casă la sărbătoare.
În Biserică, mai numim sărbătorile praznice. La origine, în limba slavonă, praznic vrea să spună zi festivă fără muncă. Dar sărbătoarea nu înseamnă „zi liberă” la modul absolut. Sărbătoarea este o zi în care munca fizică este abandonată pe cât posibil în favoarea bucuriei spirituale. Se impun acum un respect și o grijă mai mare pentru ființa lăuntrică, pentru zona duhovnicească a trăirii, neglijată cel mai adesea pe parcursul zilelor obișnuite, „de muncă”. Nu trebuie ignorat faptul că există pericolul unei abordări superficiale a sărbătorilor, una consumistă. Pentru creștinii care-și asumă ființial condiția, sărbătoarea este zi de slujire întru mântuire, cum ne arată atât de adecvat rădăcina latină a cuvântului (servo, servare = a salva). Englezii îi spun „zi sfântă” (holiday). Creștinii concep slujirea în maximul ei: în slăvire jubilatorie. Slujirea este în vederea unei transformări, a unei îmbunătățiri. După cum și sărbătoarea se poate naște în urma unei transformări, a unei îmbunătățiri. Să ne amintim de bucuria exemplară și nemărginită a Tatălui la întoarcerea Fiului risipitor, când pune să se taie vițelul cel gras (Luca 15, 11-32). A fost atunci mare sărbătoare în cer și pe pământ. Maximum de transformare recuperatoare este transfigurarea. Ea vine prin metanoia. Dintotdeauna o sărbătoare în însoțire cu Dumnezeu a fost zi de jertfă, pentru noi de jertfă supremă, „jertfa laudei”, jertfă în Cuvânt. Dar la praznice și… prăznuim! Prăznuirea se face prin agape. Ceea ce-i strânge pe creștini în jurul mesei și al bucatelor pregătite anume nu este pofta pântecului sau a minții, ci iubirea tandru spiritualizată, nevoia de a o odihni asupra celuilalt. Trăirea deplină a sărbătorii se face prin intrare în comuniune de duh cu cei de-aproape ai tăi. Trupul este și el implicat: i se dau cele spre cumpănită bucurie. În comuniune se țin sărbătorile… Ținerea duce imediat cu gândul la tradiție, la nașterea și între­ținerea ei. Sărbătorile mari aparțin organic Sfintei Tradiții.

Să fim unii altora sărbătoare!

Una dintre caracteristicile sărbătorii o constituie bucuria. Uneori ea rămâne contemplativă și reflexivă, alteori devine explozivă. Sărbătoarea înseamnă instalare în bucurie, în ciuda pre­zenței oricăror alte evenimente sau stări perturbatoare. Este o bu­curie dinamică, una care pre­0su­pune întâlnire și împreună- tră­ire într-un duh. O bucurie ce nu exclude compătimirea apropiată cu cei în suferință. Sărbătorile unesc în cuget și în simțire. Ne plecăm gândurile și simță­mintele unii spre ceilalți, întru îmbrățișare și alinare. Când dăm peste o bucurie de aceeași calitate, ni se transformă în sărbători evenimente ale vieții curente, dintre cele ale relațiilor personale sau din cele culturale. Nu trebuie omise însemnătatea și farmecul micilor sărbători personale, trăite în familie sau în comunități mai mici sau mai mari. Nu se face să nu luăm seama la marile izbânzi ale spiritelor creatoare inspirate prin Duhul Sfânt. Apoi, ce sărbătoare extraordinară poate să-ți fie un om! Și să fii și tu însuți sărbătoare altuia! Iată dezideratul creștin! Îl reușesc mai lesne pruncii și bătrânii de tot îmbunătățiți, dar nu numai. Dragul Patriarh Teoctist spunea odată, întâlnindu-l pe Horia Bernea: „Pentru mine când îl văd pe domnul Bernea este Paștele și Crăciunul deodată!” S-ar cuveni ca întâlnirile noastre, la diferite niveluri, de la ceaiul sau vinul băut în tihnă cu un prieten până la Sfântul Sinod, să devină sărbători celor ce iau parte. Pe urmă, Iubirea, Prietenia, Poezia, Frumusețea se cer a fi potrivit trăite ca sărbători ale spiritului și ale duhului, ca schimbare de ritm, ca săltare de inimă, ca intensificare a respirării, până la tăierea ei prin emoția indusă.

Sărbătoarea este în primul rând a duhului

Așteptăm cu nerăbdare și cu nădejdi (chiar dacă cel mai adesea neformulate) zilele de sărbătoare și ne pregătim pentru ele. Cu cât sărbătoarea este mai mare, cu atât așteptarea este mai înfrigurată și pregătirile mai asidue. Deretici casa pentru sărbătoare, pregătești și pui veșminte de sărbătoare, prepari mâncare de sărbătoare… La țăranul român, cel puțin, aceasta era rânduiala. (A îmbrăca veșminte de sărbătoare a devenit o exprimare metaforică uzuală.) Totul trebuie să conducă la o atmosferă de sărbătoare. Atmosferă… Sărbătoarea este în primul rând a duhului!
Sărbătoarea vine (și) ca urmare a unei necesități lăuntrice. Omul are însămânțat în el un orizont de așteptare mistică (așteptare dincolo de zare!) pe care sărbătoarea este chemată să-l împlinească. Ceea ce ne atrage și ne fascinează la sărbătoare este miezul ei de taină, venind din taina de nepătruns a lui Dumnezeu și trimițând la ea, taină dată nouă întru străvedere. Celor care au o credință, sărbătoarea le rânduiește întreaga viață: hrănirea, rugăciunea, obiceiurile, datinile, drumurile... Parcursul existențial! Sărbătorile țin din setea ontologică de întâlnire cu Dumnezeu și de însoțire veșnică cu El. Poate că tendința asimptotică și chemarea creș­tinismului sunt să transforme treptat totul într-o sărbătoare. Împlinirea este posibilă numai la abolirea timpului, în eshaton. O stare de sărbătoarea deplină, continuă, înseamnă raiul, bună așezare, fără de sfârșit, în preajma lui Dumnezeu. În felul acesta, viața în Biserică poate fi privită ca o trecere spre sărbătoare, ca un Paști.