Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Viaţa în marele oraş

Viaţa în marele oraş

Un articol de: Alexandru Pripon - 28 Apr, 2013

Pierdut – pe veci, parcă – în marele oraş, sufletul tinde să îşi caute, fără de sens, rostul printre fantoşele continuei neîmpliniri ale acestui veac. Noi şi alţii asemeni nouă, alergând în zadar, urmând neputincioşi o cale mereu în schimbare, sperând să zărim o rază firavă de lumină printre valurile de tendinţe contrare, îngemănate cu apăsătoarea ceaţă a necunoaşterii. Nefirescul ca scop al existenţei, mai mult şi mai grav decât dacă ar fi, aşa cum părea, până mai ieri, un mod de viaţă dedicat împlinirii, prin mimetism, a vreunui ideal şleampăt-inovator. Aici, în marele oraş, multe gânduri nobile şi curate au pierit, sufocate, negându-şi, cinic, propria consistenţă. Aici, ca bizară urmare, multe idei au suferit ireversibile mutaţii, deschizând, la nivel teoretic, măcar, drumul nemaiîmplinirii. Aici este, adesea, teribil de greu să fim noi înşine.

Amurgul fără de sfârşit al metropolei, fără de hotare, fără scăpare. Semiobscuritatea apăsătoare a zilei, printre clădiri sumbre, cu ferestre – câteva, doar – deschise către nicăieri, spre a dezvălui blocurile vecine şi spre a lăsa, generos, să pătrundă în locuinţe mirosul proaspăt al oraşului: gaze de eşapament, gunoaie în putrefacţie şi canalizări înfundate. Lumina cruntă, înfiorătoare, a nopţilor printre panouri publicitare, vitrine generos, nefiresc iluminate şi felinare pâlpâitor-zămislind penumbră.
 
Şi mă întreb, adesea, dacă marele oraş există cu adevărat, dacă nu o fi doar o invenţie cumplit de apropiată realităţii, menită să descurajeze orice pas în direcţia cea bună. Orice ar fi, în metropolă, ca oriunde în acest veac, rătăcitorul prin abstract către concret, căutător al adevărului, ar face bine să păstreze liniştea. În caz contrar, va descoperi – şi nu este chiar o bucurie – că vorbeşte singur. Mai mult, asupra lui se vor aţinti priviri mirate şi voci deloc binevoitoare, dându-i de înţeles că ieşirea din tipare nu este cel mai înţelept gest într-o lume supusă gândirii şi manifestărilor centralizat-uniforme, fără surprize, fără iniţiative ieşite din comun.
 
Cât de uşor este să Îl vesteşti pe Hristos în marele oraş? Iată o întrebare la care puţini pot da, cu sinceritate, un răspuns. Din moment ce neşovăitoarea credinţă este privită ca un soi de comportament deviant ori malformaţie gravă, purtarea crucii, în public, pare să fie un lux, o atitudine excentrică, nicidecum o necesitate, firească omului implicat în actul îndumnezeirii. Şi, dacă tot este atât de greu să urmăm divinul, aici, în această negură fără sfârşit, înconjuraţi de suspiciune sau de lipsa înţelegerii, ar fi mai bine, poate, să renunţăm. Să ne conformăm tendinţei celor mulţi, lăsându-ne purtaţi de valul aglomeraţiilor urbane aflate într-o perpetuă, fără de sens mişcare.
 
De fapt, acesta este singurul lucru pe care nu trebuie să îl facem. Sub nici o formă! Vremuri ostile credinţei mântuitoare, adevărului, au fost şi vor tot fi, cu siguranţă. Piedici s-au mai ivit şi se vor ivi. Mai cu seamă în preajma praznicelor deosebite ale Bisericii, în marele oraş apar marile ispite, insulte şi denigrări, îndemnuri la necredinţă şi ură. Deloc întâmplător. Dovedindu-ne, dacă mai era nevoie, că drumul nostru spre Dumnezeu este extrem de important, din moment ce sunt necesare atâtea strădanii spre a-l stăvili. Iar existenţa noastră întru Hristos, aşa cum o propovăduieşte Biserica, de atâtea veacuri, este drumul cel corect, din moment ce atât de mulţi se căznesc să îi modifice cursul.
 
Va crede, poate, cineva care domiciliază în vreo aşezare – urbană sau rurală – de mai mici dimensiuni că este ferit de pericolele metropolei. Fals, din păcate. Marele oraş nu reprezintă o zonă clar delimitată pe hartă, ci un timp şi un spaţiu în tendinţa colectivă de modelare a personalităţilor şi de călăuzire a sufletelor. Metropola înnegurată este însăşi modernitatea, formă fără un fond efectiv, care ne influenţează nefiresc existenţa pământească, devenindu-ne şi casă, şi tipar comportamental. Patul unui Procust ce l-a convins pe Tezeu însuşi să se conformeze regulilor aberant-egalizatoare.
 
Aici, în marele oraş, împlinirea poate părea altceva. Un simplu cuvânt, ancorat în trecut. Dar tocmai aceasta este ideea: veacul în care trăim a fost clădit din aparenţe şi va dura astfel doar cât timp îi vom permite să ne ascundă calea spre Dumnezeu. Şi, din acest motiv, aici trebuie să Îl vestim, orice s-ar întâmpla, pe Hristos. Viaţa cea adevărată!