Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Viaţa preotului, între idealism pastoral şi eroism moral

Viaţa preotului, între idealism pastoral şi eroism moral

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu - 21 Aug, 2019

Viața preotului este o jertfă continuă, o consacrare deplină lui Dumnezeu și o dăruire totală păstoriților săi. Esența slujirii preoțești, consideră părintele Dumitru Stăniloae, o constituie jertfa, eficiența și roadele lucrării ei, măsurându-se în funcție de puterea de sacrificiu și de „duhul de jertfă care, dominând în sufletul preotului, se revarsă în viața lui dinafară” (Pr. dr. Dumitru Stăniloae, Jertfa, esența preoției, în „Telegraful Român”, an XC, nr. 4, 25 ian. 1942, p. 1, în volumul Cultură și duhovnicie. Opere complete, vol. 3. Articole publicate în „Telegraful Român” (1942-1993), BASILICA, 2012, p. 29).

Acest caracter de jertfă al slujirii preoțești derivă, în concepția teologului român, din faptul că preotul este „propovăduitorul cuvântului dumnezeiesc, ajutătorul și îndrumătorul de tot momentul al fiecărui ins și al poporului în totalitatea ființei și intereselor sale. Este mângâietorul sufletelor, susținătorul dragostei între oameni, întăritorul vieții în latura ei pământească și păstrătorul legăturii ei cu cerul. Este părintele credincioșilor luați individual și al neamului în întregime, în înțelesul cel mai deplin al cuvântului, întrucât îmbrăți­șează în grija sa toate interesele lor, le este cel mai intim îndrumător și este împovărat de cea mai adâncă răspundere pentru soarta lor. Este singurul slujitor al poporului cu misiune de la Dumnezeu, și aceasta îl face să vibreze de o conștiinciozitate supremă în toate momentele vieții lui” (Ibidem, în vol. cit., pp. 28-29).

Dintre calitățile a căror cultivare părintele Stăniloae o recomandă stăruitor tinerilor preoți, un rol esențial îl ocupă idealismul pastoral, încrederea în posibili­tățile de îndreptare a omului și speranța în asanarea sa spirituală. Alături de vocație, idealismul este cel care îl ajută pe preot să înfrunte chiar și cele mai mari ispite și încercări din viața personală și din viața păstoriților săi, având permanent încrederea că, sprijinit de Duhul Sfânt, tot ceea ce este spre mântuirea sa și a semenilor săi este cu putință, cu ajutorul lui Dumnezeu. Acest idealism pastoral îl ajută pe preot să aibă încredere deplină în om - creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu - și, indiferent de profunzimea „rănilor păcatelor” săvârșite de acesta, să nu își piardă niciodată încrederea în posibilitatea lui de întoarcere și de vindecare, care, prin harul lui Dumnezeu, îl ajută să întrevadă, după furtunile ispitelor, liniștea virtuților și să socotească fiecare biruință, oricât de mică ar fi ea, punct de plecare într-o nouă și mai încordată luptă împotriva păcatelor și a patimilor generale.

Idealismul pe care îl recomandă părintele Stăniloae preoților este un „idealism creator”, care „nu se pierde în visare incontestabilă, nu face planuri prea transfigurate de frumusețe, nu se așteaptă la rezultate absolute și prea rapide, dar nici nu se dă bătut de realitate, știind că în bună parte ea e transformabilă, însă cu mare sudoare” (Idem, Realism și idealism pastoral, în „Telegraful Român”, an LXXXIII, nr. 38, 8 sept. 1935, p. 1, în volumul Cultură și duhovnicie. Opere com­plete, vol. 1. Articole publicate în „Telegraful Român” (1930-1937), BASILICA, 2012, p 700). În mod similar, „idealistul constructiv” despre care vorbea Sfinția Sa „e un om sobru, care vede lucrurile așa cum sunt și cu posibilitățile pe care le are. Știe că realitatea e grea, e dură, că sufletele oamenilor sunt trase adânc de patimi, dar el știe în același timp că în realitate sunt și mulți germeni de frumusețe morală care, căutați și cultivați cu răbdare, pot copleși fața întunecoasă a ei. Sobră, dar nu disperată e privirea și con­cepția acelui om, încrezător și cu nădejde e sufletul lui, dar nu lesne încrezător, nu naiv în nădejdile lui” (Ibidem).

Alături de „idealismul pastoral”, viața preotului, arată teologul român, trebuie să fie caracterizată de o „morală eroică” (Idem, „Morala eroică”, în „Telegraful Român”, an LXXXI, nr. 41-42, 20 mai 1933, p. 1., în vol. cit., p. 305) sau de „eroismul preoțesc” (Idem, Eroismul preoțesc, în „Telegraful Român”, an LXXXV, nr. 4, 24 ian. 1937, pp. 1-2, în vol. cit., p. 32). La modul general, morala eroică exprimă dragostea față de ceilalți, lucrarea binelui. „Omul bun, arată foarte frumos părintele Stăniloae, își află bucuria sa în bucuria altora; trebuie să iasă din sine, trebuie să se dăruiască altora, să-i facă fericiți pe alții; pentru a-și găsi mulțumirea și fericirea. Dar nici măcar această intenție nu o are omul bun; pentru a-și găsi fericirea în fericirea altora. El nu are alt scop, nu urmărește cu iubirea sa altceva decât fericirea altuia. Iubirea nu e mijloc spre alt­ceva, ci e în sine scopul suprem. Numai așa rămâne întreagă, curată și naivă” (Idem, „Morala eroică”..., în vol. cit., p. 306).

În aceeași logică duhovnicească a teologului român, „eroismul preoțesc nu te lasă să asculți pasiv ridiculizarea credinței creștine, ci-ți va porunci să-i iei apărarea cu toată priceperea și - dacă ai de aceasta mai puțină - cu tot focul curat al convingerii care-ți pogoară atunci pe Duhul Sfânt în suflet. Eroismul preoțesc nu te lasă să te rușinezi de calitatea ta de preot - of! ce laș lucru e acesta! - și să folosești semnele externe care mărturisesc această calitate a ta. Eroismul preoțesc îți dă conștiința sfintei tale demnități de preot, te face într-un anumit sens mândru de ea, socotind-o superioară tuturor profesiilor omenești și cu un rost inegalabil în viața omenirii” (Idem, Eroismul preoțesc..., în vol. cit., pp. 32-33). Idealismul pastoral și eroismul preoțesc conduc spre spiritul de jertfă față de Dumnezeu și față de semeni.