Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Violența, o cangrenă a sufletului lipsit de Dumnezeu

Violența, o cangrenă a sufletului lipsit de Dumnezeu

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 15 Iul, 2019

Suntem în plin sezon estival, specific vacan­țe­lor, pelerinajelor, concediilor. Cu toate acestea, mass-media a vuit zilele trecute despre noi și noi cazuri de violență care au mișcat întreaga societate românească. Cu greu ne putem imagina ce-a fost în mintea acelei nefericite mame care și-a lovit propria-i progenitură cauzându-i moartea, sau nu reu­șim să explicăm ce bucurie aduce admonestarea fizică și psihică a unui coleg de clasă, de joacă, așa după cum nu de puține ori am observat prezentându-se nu doar în mediul școlar, ci și în timpul liber sau în spații de joacă, unde bucuria și nevinovăția vârstei celei nevinovate ar trebui să constituie nota dominantă a respectivelor locuri. Se constată, așadar, că violența fizică sau verbală a pus stăpânire cu multă înverșu­nare pe societatea românească, diversificându-se virulent de la cea verbală până la cea fizică, iar locul de manifestare a ei mutându-se din zonele obscure ale societății în cele în care, în mod firesc, nu are ce căuta: familie, școa­­lă, cercuri de prieteni. Vio­lența, din nefericire, a devenit una dintre marile probleme ale lumii contemporane. De la formele cele mai agresive, precum războaie ori crime abominabile, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, și până la cele aproape cotidiene: vio­lență verbală, șica­nări de tot felul, apostrofări și altele asemenea.

Se pune întrebarea: de unde atâta „rău”, ce fapte, ce gânduri, ce intenții pot genera astfel de manifestări, acum atât de des întâlnite în comportamentul omului, care în trecut erau privite cu celeritate drept manifestări neconcorde cu firea coroanei crea­ției? Ce s-a întâmplat cu noi, unde a dispărut exprimarea curată, frumoasă, sinceră a sentimentelor, a părerilor, chiar și contradictorii? Pentru a găsi un răspuns avizat la această chestiune, vom apela la gândirea luminată a Sfântului Maxim Mărturisitorul, care, analizând impactul devastator pe care „răul” sub toate valențele lui îl are asupra vieții omului, conchide că aceasta nu are subzistență prin fire proprie, ci este manifestarea lipsei „binelui”. În cunoscuta scriere Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim afirmă că originea răului este în patima iubirii de sine, care naște diferite moduri de „producere a plăcerii”. Mai spune dumnezeiescul Părinte că înainte de a cunoaște plăcerea, omul cunoaș­te durerea. Și iată cum se antrenează în mod necontenit durerea și plăcerea. În atare situație omul nu mai este capabil și nici nu-și mai dorește să caute și să facă binele, de vreme ce este prins în acest iureș: plăcere durere, durere plăcere. Din această pricină „s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor”, concluzionează Sfântul Maxim. Între multe astfel de patimi generatoare de risipire a omului și a darurilor primite de la Dumnezeu, Sfântul Maxim înșiruie câteva dintre cele ce frecvent sunt asociate cu vio­lența: asuprirea, injuria, maltratarea, gelozia și altele. Pe lângă acestea, inspiratul monah din veacul al șaptelea consideră că o importanță majoră la apariția patimilor ome­nești o are și lucrarea diavolului, cel ce dezbină și stă­pânește prin înşelăciune. Prin rău, prin violență noi, oamenii, ridicăm turn, adică facem covâr­șitoare patimile tru­pești ori su­fletești și le zidim, clădind patimă peste patimă. De aceea, cade-se a cere Domnului a ne ajuta să stăvilim zidirea turnului. Pentru această acțiune se impune alegerea unor modalități potrivite, a unor mijloacele duhovniceşti adec­vate, căci cel rău, urând pe Dumnezeu și neizbutind a se război cu El, „se războieşte cu noi, care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu”, susține Sfântul Maxim.

Multe sfaturi ne dă Sfântul Părinte pentru a învinge violența cu bunătate, necumpătarea și iuți­mea cu blândețe și dreaptă soco­tință, iar ura cu iubire. Din multele și luminatele sale îndemnuri selectăm câteva, ce se pot constitui într-o necesară și luminoasă călăuză prin care cei stă­pâniți de acest mare păcat al violenței să-și regăsească matca firească a unei vieți bineplăcute lui Dumnezeu. Bunăoară, spune Sfântul Maxim, păcatele toate ne vin prin reaua întrebuințare a puterilor (facultă­ților) sufletului, „a celei poftitoare, irascibile și raționale. Neștiința și nechib­zuința vin din reaua între­buin­țare a puterii raționale. Ura și necumpătarea din reaua între­bu­­in­țare a puterii irascibile (iuți­mea) și poftitoare. Iar din buna întrebuințare a acestora ne vine cunoștința și chibzuința, iubirea și cumpătarea”. Așadar mânia și iuțimea reprezintă cauza principală a manifestărilor violente a omului. Însă, Sfântul mai atrage atenția că „toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau turbură pe cea irascibilă (raţiunea), sau întunecă pe cea raţională”. În atare situa­ție, mintea este orbită, iuţimea e tulburată şi manifestările violente apar ca o consecinţă firească.

Pentru a învinge astfel de porniri, Părintele filocalic ne îndeamnă astfel: „Lui Dumnezeu Îi place iubirea, cumpătarea, contem­plația și rugăciunea, iar trupului lăcomia pântecelui, necumpătarea și cele ce le sporesc pe acestea. Dacă mintea înclină spre Dumnezeu, are trupul ca rob și nu-i dă nimic mai mult decât cele de trebuință pentru a trăi. Iar dacă înclină spre trup, e robită de patimi, punând pururea grija ei în slujba poftelor. Dacă vrei să biru­iești gândurile, tămădu­ieș­te-ţi patimile și ușor le vei scoate afară din minte. Pentru mânie și întristare, disprețuiește slava, necinstea și lucrurile materiale. Iar pentru ținerea minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat și te vei izbăvi”. Tot Sfântul Părinte, pentru a curma trufia și slava deșartă din noi, ne povă­țuiește: „Nu te măsura pe tine cu cei mai slăbănogi dintre oameni, ci tinde mai degrabă spre porunca dragostei. Căci măsurându-te cu aceia, cazi în prăpastia închipuirii de sine; dar întinzându-te după aceasta, te ridici la înălțimea smeritei cugetări”.

Înțelepte și mântuitoare po­vețe! Rămâne doar să ni le în­sușim și să le împlinim.