Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Vis cu berze

Vis cu berze

Un articol de: Ștefan Mitroi - 07 Sep, 2018

Am învățat chiar îna­inte de a merge la școală să vorbesc cu berzele. Prin intermediul stâlpilor de telegraf. Și numai după ce ele își părăseau cuiburile, plecând într-o direcție necunoscută. I se zicea toamnă acestei zile care ținea până când se umpleau cuiburile din vârful stâlpilor cu zăpadă. Cam până atunci stăteam și eu de vorbă cu berzele, lipindu-mi fruntea de câte un stâlp și întrebând: Unde ați ajuns?
Auzeam firele de deasupra bâzâind, după care îmi întorceam urechea spre stâlp, ca să ascult ce-mi răspundeau ber­zele.
Ziceau c-au ajuns departe. Întrebam cât de departe. Departe de tot, îmi spuneau ele, ceea ce însemna mai departe de Bucu­rești, care era cel mai îndepărtat loc de pe lume, în care nu fusese decât tata.
Și cum e acolo?, mai ziceam.
E vară, se grăbeau ele să-mi spună. Nu mie direct, ci firelor de telegraf, care îi spuneau cui­bului, iar cuibul îi spunea stâlpului, care îmi spunea mie.
Tot așa se întâmpla și cu vorbele mele, cu gândurile, mai precis, pentru că îmi plăcea să vorbesc cu berzele în gând. Auzea doar stâlpul de telegraf ce spun, și el îi spunea cuibului, iar cuibul le spunea firelor, care le spuneau berzelor, oricât de departe se aflau.
Câteodată, când berzele erau ocupate, sau erau ocupate doar firele, asta fiind atunci când primeau șeful de post sau primarul ordine de la județ, stăteam de vorbă numai cu cuibul, care zicea că-i e dor de ele. Tot așa îmi era și mie, cu toate că berzele abia ce plecaseră.
Dar nouă, care nu primeam ordine de la nimeni, ni se făcea dor chiar din clipa în care le vedeam plecând.
Cred că și cerului de deasupra satului îi era dor de berze, dar nu voia să spună, sau poate că spunea, dar cu altfel de vorbe decât cele pe care le înțelegeau firele, care-i spuneau cuibului, cuibul, stâlpului de telegraf, iar stâlpul, mie.
Asta până cădea prima ninsoare, când înțelegeam singur ce spunea cerul.
Îi era dor și lui de berze.
Au trecut anii și, iată, ziua aceea de demult numită toamnă a venit din nou. Într-una din nopțile trecute am visat că plecaseră și cuiburile odată cu berzele.
Când m-am trezit din vis, am fugit la primul stâlp de telegraf și-am întrebat: Cât de departe ați ajuns? Spuneți!
Foarte departe! mi-au spus ele.
Cam pe unde? am întrebat din nou.
Aproape, foarte aproape de capătul vieții tale!