Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Viziunea hristică asupra vremurilor

Viziunea hristică asupra vremurilor

Un articol de: Alexandru Ojică - 12 Ian, 2020

La începutul fiecărui an civil, lecturile liturgice din cadrul Sfintei Liturghii, Apostolul și Evanghelia, evidențiază îndeosebi începutul activității publice a Mântuitorului Hristos. Din punct de vedere liturgic, acest lucru simbolizează nu doar un nou început care coincide și cu debutul anului civil, ci strânsa legătură între cele două Testamente. Făcând parte din istoria omenirii, cum este și firesc, învățătura Bisericii vine să le arate creștinilor că cetatea lor nu este pe acest pământ („Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” - Evrei 13, 14).

Această căutare și permanența noului început bun sunt o constantă a vieții duhovnicești și unul dintre reperele după care trebuie să se ghideze creștinul în viața sa de zi cu zi. Apostolul de la slujba Sfințirii celei mari a apei (1 Corinteni 10, 1-4) ne arată tocmai dimensiunea împlinirii profețiilor din Vechiul Testament în Noul Legământ și în persoana lui Hristos. Fragmentul evanghelic din Duminica de după Botezul Domnului („Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea
neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit” - Matei 4, 15-16) amintește de o profeție din Vechiul Testament: „Căci nu va mai fi întuneric pentru țara care era în nevoie. În vremurile de demult, el a supus pământul Zabulonului și ținutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt țărm al Iordanului, Galileea neamurilor” (Isaia 8, 23). Împlinirea este cheia de înțelegere a debutului activității publice a Mântuitorului Hristos. O împlinire care ajută la înțelegerea deplină a Vechiului Testament, căci ea este văzută sub aspectul ei de confirmare, depășire și desă­vârșire. Vorbim de o împlinire a timpurilor după Botezul Domnului, deci a predicării Evangheliei de către Hristos Domnul, după cum a reținut Sfântul Evanghelist Marcu: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15), dar și despre o altă împlinire, de data aceasta la începutul activității Apostolilor la Cincizecime (Fapte 2, 22-41). Sfântul Grigorie cel Mare, într-un comentariu la Cântarea Cântărilor, amintește următoarele: „Așa primește Biserica universală Noul Testament, nu ca să îl respingă pe cel Vechi; așa este cinstit cel Vechi, ca ea să îl înțeleagă mereu, prin Duhul, pe cel Nou chiar în jertfele sângeroase”.

Exegetul Pierre Grelot, într-una din cărțile sale, Le sens chrétien de l’Ancien Testament, insista asupra istoriei și a sensului ei pentru credință, amintind că „niciodată în cărțile sfinte istoria nu a fost povestită pentru ea însăși, pentru simpla satisfacere a curiozității. Niciodată povestirea faptelor care poate căpăta numeroase forme nu este separată de reflecția teologică (...). Ceea ce autorii sfinți vor să pună în lumină și ceea ce constituie esența învățăturii lor este conținutul inteligibil a ceea ce Dumnezeu a pus în evenimente”. Iar acest lucru, din punct de vedere liturgic, îl întâlnim cu predilecție la începutul noului an civil. Aplicând textul lucan: „Ce este scris în Lege? Cum citești?” (Luca 10, 26) la conținutul istoriei, putem adapta întrebarea formulată de Mântuitorul și adresată învățătorului de Lege astfel: „Ce este scris în istorie? Cum înțelegi?” Trecerea prin istorie înseamnă pentru fiecare persoană însăși viața sa. Anii pe care îi trăim pe acest pământ și viețuirea noastră constituie fără doar și poate raportarea noastră la istoria mântuirii începută prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, activitatea Sa învățătorească, Jertfa și Învierea Sa. Continuarea acestei istorii a mântuirii prin întemeierea Bisericii se va face până la momentul Parusiei, însă fiecare generație își este sieși datoare să-și înțeleagă evenimentele pe care le trăiește și să poată să le interpreteze corect. Una dintre ultimele învățături lăsate de Mântuitorul Sfinților Săi Apostoli a fost tocmai chibzuința în înțele­gerea timpurilor și a istoriei ştiind că: „Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7). Cunoașterea de dinainte e folositoare în viața duhovnicească, dar şi primirea evenimentelor trăite ca fiind cu rânduială de la Domnul, potrivit iconomiei Sale. Acest lucru nu înseamnă decât o bună ancorare în viața Bisericii pentru înțelegerea de fapt a vieților noastre. Fără învățătura Mântuitorului Legea lui Moise nu ar fi rămas decât într-o lungă expectativă. Plinirea vremii înseamnă confirmarea și depășirea istoriei de către Mântuitorul Hristos. Neîmplinirea pe care o trăim în modernitate este o consecinţă a autosuficienței și a scoaterii lui Dumnezeu din istorie. Căci prin eliminarea sensului sacru al istoriei înseamnă că „vom fi dobândit eternitatea de Alzheimer a celor care nu mai au viitor pentru că au încetat să mai aibă trecut - ceea ce ne aduce în strania situație de a fi de față fără a mai putea fi prezenți” (Horia Roman Patapievici, Omul recent).