Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj 150 de călugări şi 100 de maici, în mănăstirile transilvane

150 de călugări şi 100 de maici, în mănăstirile transilvane

Un articol de: Oana Rusu - 24 Iun, 2010

Peste 250 de aşezăminte monahale au dispărut în Transilvania, în secolul al XVIII-lea, distruse de armatele conduse de generaul Buccow. Acest fapt explică lipsa marilor şi vechilor mănăstiri din zonă, în comparaţie cu bogăţia arhipelagurilor mănăstireşti din Moldova şi Ţara Românească. Puţinele mănăstiri care şi-au reluat activitatea după Unirea din 1918 au fost din nou lovite prin venirea comuniştilor la putere, regim care a distrus în întreaga ţară sute de mănăstiri. În prezent, viaţa monahală este înfloritoare pe aceste meleaguri.

După 1989, viaţa monahală din România a cunoscut o înflorire fără precedent, atât în ceea ce priveşte numărul celor care au îmbrăcat haina monahală, cât şi refacerea unor mănăstiri vechi şi ridicarea unora noi. În prezent, numărul celor care iau calea mănăstirii este mai mic, din ce în ce mai mic, semn al vremurilor tulburi pe care le trăim, după cum apreciază monahii, dar faptul că există mult mai multe mănăstiri şi schituri ca în trecut este un fapt îmbucurător.

Opresiunea habsburgică

"Între 1965 şi 1972, când eram elev la Braşov, s-a organizat o vizită la marile mănăstiri din Moldova. Aşa am avut posibilitatea să văd mănăstirile Neamţ, Putna, Suceviţa, iar în urma acestor vizite am rămas foarte impresionaţi. Pe atunci, m-am întrebat de ce sunt în Moldova atâtea mănăstiri, iar în Transilvania nu sunt", spune arhimandritul Visarion Joantă, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sibiului, Mitropolia Ardealului. "Răspunsul l-am aflat în Facultatea de Teologie, la cursul de istoria Bisericii Ortodoxe Române. Şi în Transilvania erau foarte multe mănăstiri, dar în urma Uniaţiei cu Biserica Romei, în perioada în care Transilvania a intrat în Imperiul habsburgic, datorită faptului că vieţuitorii mănăstirilor au fost cei mai mari apărători ai dreptei credinţe, împărăteasa Maria Tereza a trimis pe generalul Buccow cu armata şi au distrus peste 250 de mănăstiri în toată Transilvania, cu tot cu zona Banatului şi zona de nord a ţării, Maramureşul".

Sâmbăta de Sus, inima duhovnicească a Transilvaniei

Printre mănăstirile care au rămas după urgie a fost cea de la Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodală a lui Constantin Brâncoveanu. "Pentru că familia domnitorului se bucura de mare trecere la curtea de la Viena, mănăstirea a fost ferită de acest pârjol împotriva monahismului, până în anul 1885, când a fost dărâmată şi aceasta. De la 1862 până la 1989, pe teritoriul de astăzi al Arhiepiscopiei Sibiului, în judeţele Sibiu şi Braşov, nu exista decât un singur aşezământ monahal, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde erau câţiva vieţuitori. Mai era Mănăstirea Predeal care, înainte de reforma administrativă din 1968, aparţinea de Arhiepiscopia Bucureştilor şi care apoi a intrat, administrativ, în judeţul Braşov". Printre aşezămintele monahale mai vechi se numără Schitul de la Păltiniş, ridicat în 1925, cel de la Foltea, ridicat în 1923, şi schitul de la Sibiel, toate acestea aflându-se sub administraţia preoţilor din parohiile învecinate, după cum a spus arhimandritul Visarion Joantă. În lipsa documentelor, există "mărturii arheologice care nu pot fi contestate. La Zărneşti, în judeţul Braşov, există un loc numit "Colţul Chiliilor", în Muntele Piatra Craiului, unde s-a descoperit, săpată în piatră, o biserică, aceasta fiind atestată din secolul al XV-lea. De jur împrejur sunt chilii, peşteri în care se nevoiau călugării".

După 1989, Biserica şi-a manifestat libertatea de lucrare în societate, a remarcat arhimandritul Visarion Joantă: "Astăzi avem 33 de aşezăminte monahale pe teritoriul judeţelor Sibiu şi Braşov, nouă mănăstiri şi cinci schituri în judeţul Braşov şi opt mănăstiri şi 11 schituri în judeţul Sibiu. Sunt mănăstiri retrase, sihăstrii unde nevoiesc câţiva călugări, cum ar fi Colţul Chiliilor, Schitul de la Foltea, Mănăstirea de la Măgura-Jina, dar şi mănăstiri în oraş, precum cea din Predeal. Sunt mănăstiri unde se desfăşoară, pe lângă viaţa monahală, şi o activitate socială şi caritativă. În toate aceste aşezăminte monahale sunt 250 de vieţuitori, 100 de călugări şi 150 de maici".

Rugăciune, muncă, ascultare

Viaţa monahală se desfăşoară după rânduielile lăsate de Vasile cel Mare: "Ora et labora", rugăciune şi muncă, a arătat părintele Visarion, care a subliniat că accentul trebuie pus pe rugăciune, iar în ceea ce priveşte munca, "am putea-o împărţi în două direcţii. Este munca fizică, fiecare călugăr primeşte o ascultare pe care o realizează înspre binele comunităţii monahale, dar şi al societăţii. Ne ocupăm cu creşterea animalelor, apicultura, agricultura, pomicultura. O altă direcţie a muncii este cea intelectuală, o parte dintre vieţuitorii mănăstirilor sunt creatori de cultură şi artă. Întotdeauna mănăstirile au fost creatoare de bunuri spirituale, primele şcoli au fost înfiinţate în tinda mănăstirilor, unde avea loc nu numai o activitate de educaţie religioasă, ci şi una de educaţie laică".

33 de mănăstiri în Sibiu

O altă direcţie este cea de asistenţă socială, caritativă. "Conform rânduielilor vieţii monahale, orice credincios poate să meargă la mănăstire, unde, dacă intră cu gând de rugăciune, să facă o experienţă duhovnicească, i se asigură cazarea şi masa gratuit timp de trei zile. Mai sunt şi mănăstiri care desfăşoară, la propriu, o activitate caritativă, aşa cum sunt Schitul Bran, în cadrul spitalului de psihiatrie din apropiere, şi Mănăstirea Berevoi, care are o legătură cu Asociaţia "Christiana" din Bucureşti. Schitul de la Bazna asigură cazarea pentru credincioşii care se duc să îşi rezolve problemele de sănătate", a precizat arhimandritul Visarion Joantă.

Pentru că multe mănăstiri

s-au ridicat în ultimii ani în Mitropolia Ardealului, "Înalt Preasfinţitul Laurenţiu este cu adevărat un ctitor de aşezăminte monahale", a remarcat arhimandritul Visarion Joantă, care a adăugat că "familia IPS Laurenţiu a trăit în preajma Mănăstirii Brâncoveanu, el fiind născut la Sâmbăta de Sus. Aici putem spune că s-a format, din punct de vedere religios şi moral, a menţinut această legătură în tinereţe, când a fost preot la Parohia Lisa, din apropierea mănăstirii, de când este profesor de teologie la Sibiu, în calitate de Mitropolit al Ardealului. Când a fost episcop la Caransebeş, a găsit şase aşezăminte monahale şi a lăsat 19. La Sibiu, de la 24 de aşezăminte monahale, câte erau în noiembrie 2005, astăzi avem 33", a mai spus părintele Visarion Joantă.

Dorul de mănăstiri

Deşi Transilvania a fost văduvită de aşezămintele mănăstireşti, evlavia oamenilor către acestea nu a încetat pe parcursul veacurilor, la fel ca dorinţa de a merge în pelerinaj. "Pe vremea comunismului spuneam că mergem în "excursie" la mănăstiri. Copil fiind, mergeam de două ori pe an, la Sâmbăta, cale de 30 de kilometri pe jos, la cele două hramuri, la Izvorul Tămăduirii şi la Adormirea Maicii Domnului, împreună cu mai mulţi credincioşi, spuneam cântări pe drum, asistam la sfânta slujbă, apoi luam câte o îngheţată, un suc şi ne întorceam, ajungeam noaptea acasă", îşi aminteşte părintele Visarion.

"Se organizau astfel de "excursii" la mănăstirile mari, la cele istorice, din Moldova şi Ţara Românească. Evlavia credincioşilor noştri este foarte mare faţă de mănăstiri. Numai în zona Făgăraşului, de la Sibiu până la Predeal, au fost distruse aproape 150 de aşezăminte monahale. Deşi acestea au fost şterse, dărâmate, arse, iar călugării alungaţi, totuşi credincioşii se duceau o dată pe an şi făceau slujbe pe locurile unde ştiau ei că fusese mănăstire, spuneau că merg "la mănăstire" sau "la schit". Asta explică şi faptul că, după 1989, multe aşezăminte monahale au fost înfiinţate la iniţiativa unor credincioşi din parohiile noastre. S-au gândit că ar fi bine să se ridice un aşezământ monahal pe locul unde a fost, odată şi odată, un schit".

În zilele noastre, "se poate constata la faţa locului că în fiecare duminică sau sărbătoare, cu puţine excepţii, bisericile mănăstirilor sunt aproape pline, vin credincioşi pentru rugăciune, pentru a face o experienţă duhovnicească a vieţii monahale. Nu trebuie să fii călugăr ca să faci o experienţă a vieţii monahale. Te duci în mănăstire, stai câteva zile, te încadrezi în atmosfera şi rânduielile vieţii monahale. Totul îţi creează o stare de mulţumire şi odihnă sufletească şi asta cred că şi caută credincioşii noştri. Venind la mănăstire, poate că găsesc ceva deosebit", a spus părintele Visarion, care doreşte să existe o colaborare între preoţii din parohii şi cei de la mănăstiri. "Când eram la Mănăstirea Sâmbăta, erau părinţii Arsenie, Serafim şi Teofil şi se crease o tradiţie, ca la hramuri, preoţii împreună cu credincioşii din toate satele dimprejurul Făgăraşului şi până la Braşov veneau la mănăstire. Preoţii din mănăstire erau invitaţi să participe la Sfântul Maslu de obşte, de multe ori chiar şi la cununii, înmormântări şi la botezuri. Când eram la Sâmbăta, le spuneam celor care veneau să se spovedească faptul că "e foarte bine că aţi venit, dar, dacă îl ocoliţi pe preotul din parohia dumneavoastră, greşiţi, pentru că el răspunde înaintea lui Dumnezeu de dumneavoastră".

"A pus început vieţii monahale în părţile Branului"

Părintele Policarp Stoian, preotul care slujeşte la Schitul Bran, a spus despre aşezământul în care se află că "îşi trage obârşiile cândva, în primăvara anului 2006, la iniţiativa Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, totodată părintele nostru duhovnicesc, pe care l-am avut mai înainte vreme ca Episcop al Caransebeşului.

Noi suntem veniţi din obştea Mănăstirii Nera, din judeţul Caraş-Severin, o mănăstire mare, care în anul 2006 număra 45 de maici şi doi părinţi slujitori. Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, chemat de Dumnezeu la vrednicia slujirii arhiereşti, ca Mitropolit al Ardealului, şi descoperind acest loc minunat, a primit acest gând de a pune început vieţuirii monahale în părţile Branului, cu atât mai mult, cu cât se simţea nevoia unui asemenea aşezământ, zona fiind văduvită de astfel de lăcaşuri de vieţuire călugărească, încă de prin secolul al XVIII-lea, când tradiţia monahală a locului s-a cam stins. Plăcându-i acest loc şi ivindu-se anumite posibilităţi de construcţie a unei biserici, ştiind totodată că la Mănăstirea Nera există personal suficient cât să se poată desprinde un mic nucleu care să pună aici începutul, ne-a solicitat, cu părintească dragoste, şi înduioşându-ne grija sa pentru buna gestiune a situaţiei aşezămintelor monahale din această arhiepiscopie, care erau mult mai puţine numeric decât în momentul de faţă, ne-a adus în locul acesta, aflat pe vârful unui deal care străjuieşte zona Branului, la altitudinea de 1.000 de metri".

Schitul Bran se află într-un loc spectaculos din punctul de vedere al peisajului, după cum a remarcat părintele Policarp: "Suntem înconjuraţi de Masivul Bucegi, cu terminalul său dinspre Ţara Bârsei, Masivul Piatra Craiului, Masivul Postăvaru şi Cristianul Mare şi chiar Măgura Codlei, ceea ce oferă o panoramă cu totul şi cu totul impresionantă". Frumos, dar greu, mai ales la început. Părintele Policarp a amintit că, iniţial, erau "condiţii care au stat sub semnul improvizaţiei. Suntem aici două maici, Maica Taisia, care este şi stareţa locului, Maica Filoteia, rasoforă, şi eu. Din 2006 am locuit în satul de la poalele dealului, la o casă de creştini bine-credincioşi, între timp am reuşit să amenajăm o casă pusă la dispoziţie necondiţionat, până vom izbuti să terminăm ridicarea corpului de chilii, de o credincioasă văduvă din satul Şimon, pe care o considerăm ctitoriţa principală".

În paralel cu amenajarea casei au avut loc şi lucrările la lăcaşul de cult care se afla într-un stadiu incipient. "Ne-a trebuit o osteneală de aproape trei ani ca să o aducem la forma actuală. Cu mila lui Dumnezeu şi osteneala Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, anul trecut, chiar de hram, "Soborul Sfinţilor Apostoli", pe 30 iunie, am reuşit să sfinţim biserica. În ceea ce priveşte corpul de chilii, am purces la înălţarea lui pornind de la zero, odată cu vara anului 2007; dacă Bunul Dumnezeu va îngădui să îl vedem vreodată gata, el va cuprinde nouă chilii monahale, sală de mese, bucătărie, bibliotecă, ateliere pentru sculptură şi iconografie, patru grupuri sanitare şi, nu în ultimul rând, ba poate chiar în primul rând, un paraclis de iarnă. Gândul nostru a fost ca acest paraclis să capete hramul şi ocrotirea Sfintelor Mironosiţe Femei, ca în felul acesta să fie şi o anumită simetrie duhovnicească între hramul bisericii mari, Soborul Sfinţilor Apostoli şi Soborul Sfintelor Mironosiţe, cele întocmai cu Apostolii, cu atât mai mult, cu cât aşezământul va fi destinat vieţuirii monahale femeieşti", a spus părintele Policarp Stoian.

Cei 1.000 de paşi ai rugăciunii către Schitul Bran

Una dintre cele mai noi aşezări monahale din Mitropolia Ardealului este Schitul Bran care, la înălţimea celor 1.000 de metri, se învecinează cu câteva masive muntoase ale Bucegilor şi Pietrei Craiului. Bisericuţa închinată Soborului Sfinţilor Apostoli este îngrijită, începând din 2006, de cei trei vieţuitori, care se îndârjesc să ridice şi un corp de chilii, să rezolve diverse probleme de construcţie şi amenajări, atât la lăcaşul de cult, cât şi la casa unde locuiesc, pusă la dispoziţie de o doamnă binevoitoare.

Maica Taisia, stareţa aşezământului, a venit la Bran de la Mănăstirea Nera, din părţile Banatului, mănăstire ridicată cu binecuvântarea Preasfinţitului Episcop Laurenţiu al Caransebeşului din acea vreme. Deşi iniţial a dorit un loc "mai de linişte", acum "sunt mulţi pelerini care trec pragul bisericii şi îi întâmpinăm cu drag, chiar şi numai pentru osteneala de a fi venit până aici. Sunt turişti care vin aici, poate că unii dintre ei nu au intrat niciodată într-o biserică, ne gândim că, dacă Domnul i-a adus, poate rămân cu ceva în suflet", ne spune maica Taisia.

Dincolo de această bunăvoinţă, cele două maici şi părintele Policarp îşi împart timpul cu numeroase treburi. "Din 2006 am început şantierul de construire a corpului de chilii, am primit nişte bani de la Ministerul Culturii şi Cultelor, ne-am ajutat cu ce am mai reuşit să strângem de la biserică, de la credincioşi. Sunt oameni care au venit aici şi

s-au gândit să ne ajute. Am reuşit să încheiem lucrările la exterior, dar mai avem de lucru în interior. După cum s-a făcut un calcul, nu avem cum să terminăm cu mai puţin de trei miliarde. Dar, încet-încet, nădăjduim că, atunci când Domnul o să socotească, o să reuşim să terminăm şi o să putem în felul acesta să primim şi surori care ar dori să vină. Au fost şi surori, şi maici care ne-au rugat să le primim, numai că acum nu avem decât două camere în căsuţa bătrânei în care stăm", a spus maica Taisia.

"Ne rugăm pentru pacea a toată lumea"

"Vieţuitorii din mănăstire trebuie să fie nişte făclii spirituale, duhovniceşti, care păstrează şi continuă această tradiţie spirituală a bisericii noastre ortodoxe de aproape 2.000 de ani", a spus arhimandritul Visarion Joantă. "Cu toate că s-au retras din lume, nu din ură faţă de lume, ci din iubire faţă de lume, pentru că lumea este creaţia lui Dumnezeu, ei sunt în strânsă legătura cu lumea, mai ales prin rugăciunile pe care le fac în fiecare zi şi în fiecare noapte în sfintele mănăstiri. Ne rugăm pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici, pentru unirea tuturor, avem în rugăciunile noastre, în mintea noastră, pe toţi credincioşii".

Aşa cum, de-a lungul veacurilor, mănăstirile au fost adevărate motoare ale vieţii culturale şi spirituale, "un alt rol al vieţii monahale este acela de a-şi aduce contribuţia la reînnoirea vieţii religios-morale din ţara noastră. Astăzi, în libertate, Biserica îşi poate dezvolta activitatea în planurile vieţii sociale. Călugării trebuie să fie nişte exemple vii, exemple concrete. Se vorbeşte foarte mult în ziua de astăzi că ne lipsesc modelele. Să încercăm să găsim astfel de modele prin aşezămintele monahale ale arhiepiscopiei noastre", a spus părintele Visarion Joantă. "Trebuie să existe o chemare şi o vocaţie pentru viaţa monahală, poate aşa se explică şi criza prin care trecem în ziua de azi. Dacă după 1990 s-a înregistrat un aflux de tineri care îmbrăţişau viaţa monahală, astăzi, cu regret, trebuie să spunem că numărul lor s-a împuţinat foarte mult, dar credem că, la vremea potrivită, Dumnezeu va trimite oameni potriviţi".