Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Alexandru Bolozan, artizanul unei meserii pe cale de dispariţie

Alexandru Bolozan, artizanul unei meserii pe cale de dispariţie

Un articol de: Raluca Brodner - 24 Noi, 2017

Cu halatul de lucru pe umeri, ochelarii sub sprâncene şi mâinile mereu ocupate, gândurile meşterului Alexandru Bolozan se cuibăresc cel mai adesea în inima unei singure persoane: fiul său. Emil Bolozan este plecat departe, să facă succes ca violonist la Filarmonica din Barcelona, Spania. Ziua, în atelierul din b-dul Mihail Kogălniceanu nr. 7, tatăl nu are când să-i ducă dorul.

Munceşte, vin clienţi, îl mai vizitează un amic. Spre seară, parcă îl copleşesc amintirile. Dar nu îl răpun. Nici ele şi nici necazurile care au tot fost. A avut profesia de partea lui, tocilăria, care l-a ţinut treaz, vertical. În schimb, el a căutat să facă din meşteşugul său artă şi să-i prelungească viaţa.

Există o vorbă: Ce faci te face! Alexandru Bolozan este unul din puţinii oameni care nu au împrumutat nimic din asperitatea activităţii pe care o desfăşoară. Din contră. Este chiar opusul tocilarului, a persoanei care se ocupă cu ascuţitul instrumentelor de tăiat: forfecuţe de manichiură şi de frizerie, foarfeci de croitorie, de casă, de vie, foarfeci medicale, site şi cuţite de tocat, cuţite de bucătărie, de masă, de măcelărie, topoare, bisturie, brice.

Calm, modest şi cu vorba blândă, maistrul de 75 de ani spune că şi-a întreţinut familia din această îndeletnicire străveche. Până la revoluţie, tocilăria era căutată şi bine plătită. Declinul a venit odată cu invazia produselor ieftine, de calitate inferioară, care au sedus iremediabil cumpărătorii, pentru ca în timpurile noastre tocilăria să ajungă o Cenuşăreasă a meseriilor tradiţionale.
În ciuda condiţiilor, seniorul Bolozan deschide zilnic atelierul şi roboteşte la polizor şi menghină fără oboseală sau plictis. Este dedicat muncii pe care o face de la vârsta de 14 ani şi pe care mărturiseşte că a deprins-o într-o prăvălie din Calea Griviţei, de la bătrânul Georgescu, „un om deosebit, un profesionist, care mi-a fost ca un tată”. După trei ani de ucenicie, s-a angajat la Cooperativa „Prestarea”, unde a lucrat până la pensionare şi a fost reangajat, aşa încât, momentan, are acelaşi loc de muncă pe care l-a avut dintotdeauna.

În adolescenţă, tânărul Alexandru a cunoscut tocilari italieni, foarte buni în ascuţitul obiectelor tăioase. Gravura expusă în atelier, cu un meseriaş care lucrează la un polizor acţionat printr-o roată manevrată cu piciorul, este impregnată de parfumul acelor vremuri istorice. „Astăzi, munca mea este pe cale de dispariţie. Eu sunt cel mai vârstnic tocilar din Capitală. Mai sunt vreo două unităţi care aparţin aceleiaşi cooperative, restul sunt amatori. Cât despre ucenici, nu poate fi vorba. Tehnologia mult avansată le distrage atenţia în alte direcţii”, îşi exprimă dezamăgirea meşteşugarul bucureştean. Ceea ce îl diferenţiază de tinerii care încearcă să-i calce pe urme este calitatea produsului finit.

Credință și recunoștință

Secretul profesionalismului este ca obiectul prelucrat să ajungă la aceleaşi proprietăţi ca cele din fabricaţie, adică să nu sufere modificări în privinţa dimen­siunii şi a diametrului.
Cinci zile pe săptămână, septuagenarul este prezent la datorie. Munca îl ţine viguros din punct de vedere fizic şi emoţional. Călătoreşte cu mintea oriunde doreşte, prin intermediul informaţiilor purtate de undele radio, însă mai mereu este conectat sufleteşte la fiul său, violonistul Emil Bolozan, stabilit în Spania, care îi zâmbeşte din fotografii. Chipul unicului copil, surprins fidel într-un afiş de concert, îi aminteşte de soţia Aurelia, plecată de tânără în lumea celor drepţi. Domnul Alexandru nu s-a mai recăsătorit, şi-a crescut singur fiul, pe care îl aşteaptă să se întoarcă definitiv acasă, măcar la pensie, „că eu nu pot să mă mut la el, fiindcă aici sunt morţii mei”.

După naşterea lui Emil, bărbatul spune că s-a apropiat de Dumnezeu. Datorită credinţei a trecut mai uşor peste supărări: „Mi-am dus crucea, cum se zice. Şi o duc în continuare, deoarece bătrâneţea e împovărătoare, dar sunt recunoscător că pot merge, mă pot întreţine şi sunt util.”

Alexandru Bolozan ştie să trăiască frumos. Pe lângă activitatea profesională, are singur grijă de casă, este un om informat, participă la slujbele bisericii, merge în pelerinaje. Ori de câte ori are ocazia, îl bucură nespus să audieze un concert bun de muzică clasică. Odinioară a cântat la contrabas. Au trecut toate. Bune şi rele. Dacă ar fi să le aşeze pe o partitură celebră, ar alege o creaţie lirică compusă de George Enescu. Nemuritorul Enescu, supranumit „prinţ al viorii”, creatorul unei opere ilustre, alcătuită de la un capăt la altul de o muzică dureroasă şi nobilă.
Ca în fiecare an, sărbătorile de iarnă se anunţă a fi deosebite pentru cel mai vârstnic tocilar din Bucureşti. Este momentul reîntâlnirii cu fiul şi nora. Familia lui. Sunt clipe la care ţine enorm, nu atât pentru faptul că este una din puţinele dăţi din an când nu mănâncă singur, ci mai ales datorită afecţiunii de care are parte şi pe care o poate împărtăşi la rândul său. Simplu. De la inimă la inimă.