Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Amintiri despre duhovnici de altădată

Amintiri despre duhovnici de altădată

Un articol de: Daniela Șontică - 08 Iul, 2019

De mult nu mai ascultasem pe cineva povestind amintiri și trăiri avute pe lângă marii noștri duhovnici. Părintele protosinghel Valentin Mâțu, starețul Mănăstirii Turnu din județul Prahova, a avut privilegiul de a se forma prin sfaturile și cercetarea unor astfel de părinți îmbunătățiți. A avut, de asemenea, și dorința de a înțelege dacă viața de mănăstire este drumul potrivit pentru sine și a aflat după căutări asidue. „Șansa mea a fost că, în 1979, apropiindu-mă în mod real de Biserică, am cunoscut niște părinți exemplari”, recunoaște părintele stareț.

 A intrat în mănăstire în anii '80. Era foarte tânăr, țara era în plină epocă atee, dar el căuta să se apropie cu viața de o trăire creștină cât mai autentică. „Am avut o imagine extraordinară despre preoție. Șansa mea a fost că, în 1979, apropiindu-mă de biserică real prin informații, rugăciune personală, post și toate celelalte, am cunoscut niște părinți duhovnici exemplari. I-am considerat mereu niște titani. Mă uitam la ei ca la niște coloși. Contactul meu cu acești oameni a fost șocant, ei posteau mult, se rugau, erau sus de tot...”, își amintește părintele Valentin Mâțu.

Educaţia duhovnicească a primit-o de la părinții din Mănăstirea Cernica: „Părintele Pantelimon de la Cernica era un simplu monah, dar m-a ajutat enorm. Mereu mă întreba: «Măi, creştine, tu ai grijă, spui tot! Nu contează ce crede preotul despre tine, tu spui tot!» Avea o simpatie pentru mine, se bucura când mă vedea. La un moment dat, m-am dus la el și i-am spus că plec în concediu. M-a întrebat: «Te-ai spovedit?» «Păi plec în con­cediu...» «Cum să pleci așa?»”

Era credincios, se înțelege, dar îi plăcea să trăiască mai relaxat, iar unele idei exprimă o anume curățenie sufletească, deși ne par azi un pic amuzante: „Am făcut o înțelegere cu Dumnezeu, în nebunia mea, eu credeam că am încheiat pactul cu El. Ziceam: Doam­ne, Tu spui să postim miercurea și vinerea, eu am mai adăugat și lunea; Tu spui să mergem duminica la biserică, merg; Tu spui să ne rugăm seara și di­mi­neața, mă rog; mai dau și milostenie. Fac toate astea, dar Te rog, Doamne, să nu-mi dai greutăți în viață! Aș vrea o viață așa, mai relaxată, să pot să mai beau și o bere, un păhărel de vin, să mănânc o friptură...” 

Părintele Paisie: „Urmează-ți drumul tău!”

Protosinghelul Valentin Mâțu i-a prins în viață pe mulți dintre marii părinți din acei ani și pe cei mai mulți i-a vizitat. Printre aceștia, părintele Paisie Olaru și părintele Cleopa Ilie de la ­Sihăstria.

Întâlnirea cu părintele Paisie l-a marcat: „M-am spovedit la părintele Paisie Olaru și mi-a fost foarte rușine. Prima dată când am ajuns la el, nu știam cine este. La Mănăstirea Sihăstria era un părinte tânăr, Pamvo. Pentru că nu voiam să-i spun nimic despre mine, credea că sunt un neisprăvit, ceea ce și eram... M-a îndemnat să mă spovedesc și eu la părintele Paisie. Eu aveam un gând al meu, în naivitatea mea, credeam că o să pot mă spovedesc în așa fel încât să ajung la zero păcate. Nu-mi dădeam seama că nu pot să spun, practic, toate păcatele. Dumnezeu a răspuns acestei nebunii în discuția cu părintele Pamvo: «Dar dacă te duc eu la un părinte, spui toate păcatele?» Sigur! Și m-a dus la părintele Paisie Olaru. Erau oameni mulți pe holul acela, mulți în vârstă, care au holbat ochii când părintele le-a șoptit cum că sunt cam nebun și e posibil să fug, așa că să mă lase în față... Am intrat. Și m-a primit părintele Paisie care nu vedea bine, care nu auzea bine, dar care mi-a zis pe nume fără să mă fi cunoscut înainte. Și așa a lucrat Dumnezeu că am stat de­seori după aceea și m-am întrebat: «Cum a fost, ce m-a întrebat?» Știu numai că m-a întrebat de­spre un anume păcat și l-am spus doar pe jumătate. M-a întrebat dacă vreau să fac ceva și am spus nu, de trei ori a repetat și mi-a spus: «Urmează-ți drumul tău!» Și am regretat mulți ani după aceea că n-am întrebat: Care? Dar a fost mai bine că n-am întrebat. Și părintele a pus mâna pe capul meu... Am simțit atunci cerul, dar nu pot să explic. Am simțit fizic în zona pieptului că s-a întâmplat ceva. Simțeam că nu pot păși, parcă eram undeva în aer, nu vă pot explica exact... M-au întrebat cei din anticameră cât canon mi-a dat părintele și, fiind în euforia aceea, le-am răspuns că m-a oprit șase luni de la împărtășanie. Și toată lumea a făcut într-un extaz, așa: Ooo! Numai atât? Și am ieșit afară uluit. Mi-a ajutat Dumnezeu să mai merg de încă două ori la părintele Paisie.” 

„Eu n-o să pot să fiu călugăr!”

Apropierea de mănăstire și dorința de a îmbrăca haina monahală i s-au concretizat după ce, prin 1983, a avut șansa „de a intra dincolo de cortină”, dincolo de ceea ce vedea și afla în mod obișnuit un pelerin la mănăstire. A cunoscut astfel adevărata viață de călugăr și s-a apropiat de rânduieli, chiar dacă, inițial, s-a speriat. Iată cum a perceput atunci lumea monahală: „În acea perioadă, am văzut pentru prima dată un bordei pustnicesc în pădure. Într-o zi de vineri, în luna decembrie, o zi foarte friguroasă, împreună cu câțiva mireni, am ajuns la un monah pustnic al cărui nume nu l-am știut niciodată și despre care nici mai târziu n-am mai aflat nimic. Trebuia să cărăm niște bușteni pe o pantă, în sus, în pădure. Noi, mirenii, duceam fiecare câte un lemn, și tot ne era greu. Călugărul acela căra patru lemne odată și mă uluia. I-am și spus: Părinte, nu mai duceți așa multe, o să vă îm­bol­năviți! «Nu, frate, călugărul e ca măgarul, trebuie să pui pe el cât poa­te duce...» Am avut mâncare la noi de la mănăstire și ceva vin, noi am mâncat de câteva ori, dar părintele nu a mâncat nimic toată ziua, l-am și urmărit să văd dacă mănâncă pe ascuns. Seara, ne odihneam, terminasem treaba și ne odihneam un pic. A apărut egumenul și l-a certat: «Ce faci, frate, aici? Tu ai uitat că ești călugăr? Du-te și fă-ți pravila, trebuie să te scoli și la miezul nopții la slujbă, de ce stai aici cu mirenii la odihnă?» În mintea mea am zis: Dacă așa e viața de călugăr, eu n-o să pot să fiu niciodată călugăr! Nu voiam să fiu un viețuitor fals și m-am îndoit că aș putea să intru vreodată la mănăstire”. 

Părintele Visarion: „Eu întreb și frăția ta spui da”

După opt ani, a ajuns la părintele Visarion Coman de la Mănăstirea Clocociov din județul Olt. Trecea prin niște momente dificile: o întâmplare făcuse să nu mai dea de urma duhovnicului său, rigoarea pe care și-o impusese la început slăbise, nu se mai spovedea și nici nu prea se mai ruga. La insis­tențele mamei sale, a ajuns la Clocociov. Părintele po­ves­tește despre întâlnirea cu acest duhovnic: „Pe părintele Visarion îl cam dispre­țuiam pentru că eram obișnuit cu părinții de la Sihăstria care dădeau canoane aspre, opreau de la împărtășanie câte 15-20 de ani, puneau credin­cioșii să ajuneze miercurea și vinerea, să facă metanii. Ce popă e ăsta, domnule, care dezleagă așa de ușor?, ziceam despre el. Îmi mai spuseseră unii și alții despre el că este bun, dar nu credeam. La părintele Visarion se stătea la rând vreo trei zile. Am stat trei zile în mănăstire, dar plecam în fiecare zi și vizitam mănăstirile din zonă. Și a venit șocul când am intrat la spovedit. Eram obișnuit să spun eu ce păcate am făcut, părintele însă mi-a zis cu o voce moale și calmă: «Eu întreb și frăția ta spui da». Nu a zis să spun da și nu, după caz, ci numai da. Pe urmă a venit și al doilea șoc când m-a întrebat despre un anume păcat și am zis da, dar l-am spovedit acum opt ani la părintele Paisie. El mi-a zis că atunci l-am spus numai pe jumătate. M-am mirat, cum de știa?”

Și tot părintele Visarion, pe care îl judecase înainte de a-l cunoaște, i-a luminat nelămurirea cu privire la munca și programul din mănăstire. Fără să-l întrebe nimic, duhovnicul i-a spus că va face și el față dacă va dori să urmeze calea monahală și l-a uimit cu înțele­gerea sa de dincolo de cuvintele rostite.

Și astfel, a lăsat cele ale lumii și a intrat în mănăstire. Primii ani și i-a petrecut la Mănăstirea Sitaru din Ilfov. Își amintește: „La început, puneam mereu întrebări despre viața duhovnicească, mă duceam cu întrebările scrise la părintele Pantelimon, care se uita cu drag la mine și zâmbea când mă vedea, totdeauna mă lua în serios și îmi răspundea. Avea răspunsuri la toate. Cunoștea atât de multe lucruri din viața duhovnicească, încât, odată, într-o discuție despre canoane, l-a contrazis pe părintele Gherontie Ghenoiu, care scrisese și un îndreptar. Acest părinte era un mare trăitor, fusese slujitor la Catedrala Patriarhală...” 

Părintele Ilarion: „Vom izbuti”

A intrat în cinul monahal cu un mare respect față de preoție. Primul său stareț îl îndemna mereu să meargă să studieze teologia, dar el nu se simțea vrednic, asta și pentru că „nimeni nu-mi spunea că nu era neapărat nevoie să devin și preot dacă fac stu­diile...”, își mai amintește cel care, din 1997, a devenit starețul Mănăstirii Turnu. A fost trimis acolo să refacă vechea mănăstire și să aducă în ordine actele. „M-a surprins că, în tumultul nostru de început, părintele Ilarion, bătrânul care era cu noi, spunea că vom izbuti”, își amintește părintele stareț. Și așa a fost, dar după câțiva ani de încercare a credinței și răbdării. Recent, biserica mănăstirii, cu hramul „Sfântul Ierharh Nicolae”, și întreaga așezare monahală de la Târgșoru Vechi au fost sfințite de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Iar dacă părintele protosinghel Valentin Mâțu era dornic de sfaturi și făcea ascultare, mărtu­risește că ucenicilor le dă o anume libertate: „După douăzeci și ceva de ani de mănăstire, am ajuns la concluzia că ascultarea este bună, dar eu, ca stareț, dau și libertate. Nu am ideea că cel în cauză, dându-i libertate, încalcă ascultarea, pentru că am văzut că ucenicii sunt capabili să facă ceva, se consultă, vin și întreabă. Și asta este cel mai frumos, să vezi că omul poate să devină responsabil de ceea ce face în fața lui Dumnezeu, și nu de frica unui om, fie el și stareț”.