Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Athos - bucurii ale unui pelerinaj deosebit

Athos - bucurii ale unui pelerinaj deosebit

Un articol de: Constantin Cucoș - 24 Sep, 2011

Nu-mi mai amintesc când mi-a venit ideea de a vizita Athosul. Oricum, nu de prea multă vreme, poate de vreo opt ani de când mă tot animă doruri regresive, de cunoaştere şi recuperare a ceea ce a fost cândva la nivelul lumii din care fac parte, dar şi în mine însumi. Mi-l imaginam ca pe un tărâm rupt de lume, departe de lumea civilizată, ca pe un fel de "comună primitivă" a creştinismului, un "punct zero" al ortodoxiei. A fost şi aşa ceva, am descoperit şi multe altele…

Vaporul care ne duce, pe mine şi pe însoţitorul meu, de la Ouranopolis spre Daphne este înţesat de lume bărbătească, de multe naţii, tineri şi bătrâni, laici, dar şi persoane consacrate (preoţi, călugări), studenţi studioşi, şi pensionari, oameni singuri, grupuri de prieteni ori taţi cu feciorii lor, oameni înstăriţi, dar şi destul de modeşti - cei mai mulţi fiind, după limba ce o desluşesc, greci, ruşi, români, sârbi, englezi - şi alţii, al căror grai ori că nu mi-a ajuns la ureche, ori că nu-l cunosc. Atmosfera este una de pelerinaj, de bună-cuviinţă, de tăcere şi aşteptare a unei întâlniri de excepţie. Marea este de un albastru indescriptibil, soarele este triumfător, dar nu sever, ţărmurile îşi lasă descoperite din când în când locuri frumoase de răgaz şi popas duhovnicesc.

Mănăstirea la care avem îndrituire să adăstăm, Vatoped, este situată de partea cealaltă a muntelui în raport cu ultimul port din sudul peninsulei (Daphne). Coborâm într-o lume devansată tehnic, cu drumuri de piatră şi mult praf, cu microbuze sau autobuze de mijloc de secol XX, ce au dezvoltat un mers cam legănat, cu zdruncinături cum de mult nu a mai îndurat coloana mea. După vreo oră de mers, ajungem într-un orăşel, Karyes, considerat a fi capitala Athosului. Deja apar primele imagini specifice locului: călugări grăbiţi să facă ultime cumpărături înainte de a se întoarce în mănăstirile lor - peşte, sare, zahăr şi alte chestii de la băcănie, monahi conducând diferite vehicule ce asigură lucrul pământului, pisici plictisite de soarele amiezei aşteptând să treacă timpul, pelerini interesându-se ce autobuz merge spre o mănăstire sau alta. După circa o oră de răgaz şi observare a locului, luăm un nou microbuz care ne duce spre Mănăstirea Vatoped.

Intrarea

În ciuda unei aparente indeterminări, totul este controlat, nimeni nu ar putea intra în aceste lăcaşuri dacă nu are diamonitirionul (permisul de acces în Sfântul Munte) obţinut dinainte de la birourile specializate şi paşaportul obişnuit. Suntem întâmpinaţi cu deosebită căldură, curtoazie şi zâmbete de doi călugări tineri care ne îndeamnă, înainte de toate, să degustăm câte un păhăruţ de ouzo, un aperitiv bine-cunoscut aici, câteva bucăţele de rahat, din acela veritabil, şi câte un pahar de apă rece. Bine-venite toate, după mai multe ore de mers pe mare, pe uscat, puţin tensionaţi de propriile întrebări şi aşteptări. Ospitalitatea monahală nu se dezminte, simultan cu explicarea principalelor reguli, în greacă şi engleză (afişate vizibil, de altfel, în mai multe limbi, inclusiv în română), pe care trebuie să le respectăm pe durata prezenţei noastre aici. Oricum, unele reguli şi tipicuri le-am descoperit pe parcurs.

După o necesară odihnă la prânz, ne facem prezenţa nerăbdători la Vecernia de la ora cinci, dornici de a pregusta din cele mai mari bunătăţi ale locului. Doar un bătrân călugăr este înaintea noastră, pe care îl luăm drept model, aşteptând în tăcere, ca şi el, pe prispele de piatră răcoroasă, momentul deschiderii uşilor bisericii.

Slujbele

Interiorul bisericii se descoperă treptat, pe măsură ce lumina candelelor care se aprind iradiază în jur, iar ochiul nostru se obişnuieşte cu diferitele trepte de luminozitate. Dar şi razele soarelui, strecurate prin ferestrele înguste, ne ajută să percepem frumuseţea din interior. Totul emană echilibru, vechime, bun-gust. Piatră, lemn, metale argintate sau aurite, miros de ulei, de ceară, de tămâie. Nu flori din plastic, nici lumină electrică, nici broderii de duzină… Locurile se ocupă treptat, atât cele din strană, dar şi scaunele din naos, pregătite pentru pelerini. Şiruri de trupuri sfioase, indistincte, în negru, trec şi sărută icoanele după un traseu prestabilit, aerul din biserică este pus în mişcare de faldurile veşmintelor largi ale monahilor. Miros de mir, de tămâie şi curăţie. Desluşesc din când în când feţe calme, înţelepte, ca din picturile vechi, chipuri transfigurate de rugăciune, de post şi bună aşezare în lumea de aici şi, probabil, în cea de dincolo.

Ne asumăm încet-încet ritmul lumii în care am intrat şi intensităţi din ce în ce mai sporite ale trăirilor generate de dimensiunile "materiale" ale ceremoniilor, dar, mai ales, de ceea ce nu se poate percepe şi descrie şi care străfulgeră chipurile, orchestrează gesticulaţii, deschide suflet către suflet sau către Dumnezeu. Aici am întâlnit rugăciune pură, biserică adevărată, oază de adevăr şi înţelepciune. O notă aparte a creat un grup coral psaltic din Liban, care a participat la Privegherea de sâmbătă noaptea şi Liturghia de a doua zi. Un cor care a adus un plus de sărbătoare şi care a complementat fericit, printr-un balans melodic meşteşugit, celebrul cor al mănăstirii athonite.

Ora patru dimineaţa. Umbre negre străbat şi întretaie curtea interioară în drum către biserică. Intru printre primii în sfântul lăcaş, dornic de a participa la Utrenie, dar şi de a ocupa un loc mai în faţă. Foşnet de mişcări de închinare la icoane, în lumina palidă a celor câteva candele ce tocmai au fost aprinse. Mici sclipiri pot fi percepute în spaţiul aşezământului, ca nişte stele străvezii, acestea fiind reflexe ale luminii candelelor pe policandre sau icoanele metalice. Se aprind puţine lumânări, două-trei, şi acelea se sting din când în când. În câteva minute, biserica se umple de monahi şi alţi participanţi. Sunet de toacă, dangăt scurt de clopot, rugăciuni, psalmi, cântări, recitări, tămâieri. Canonarhul, un tânăr monah însărcinat cu gestionarea coralelor, cu mantie neagră legată peste umeri, precum un fluture negru, se mişcă sprinten de la o strană la alta, intonând şi făcând trecerea la următorul episod melodic.

Te pierzi în negura timpului, te aliezi pas cu pas cu expresiile cele mai pure ale tradiţiei religiei tale, te lepezi de tot ce este patimă omenească, uiţi de tine, de metehne de tot felul, te descărnezi, te purifici. Te identifici cu lucrurile din jur, devii una cu ele, nu mai ai dureri, nu mai ai patimi. Îţi simţi doar suflul şi sufletul, mlădiate de incantaţii, rugi şi invocaţii, care se bucură de participarea la un mister unic, reiterabil la infinit, cel al întrupării Mântuitorului în pâinea şi vinul puse înainte, la Sfânta Liturghie.

Masa

În Mănăstirea Vatoped, masa se serveşte de două ori pe zi: dimineaţa, după Liturghie, în jurul orei 8:30, şi seara, după Vecernie, pe la 18:30. Trapeza este situată vizavi de biserică, iar intrarea se face la un anumit semnal al clopotelor. De altfel, întreaga activitate din zi sau din noapte, de rugăciune sau de muncă este specificată într-un fel anume prin sonorităţile şi tempoul clopotelor. Intrăm într-o sală mare sub formă de cruce, cu mese şi scaune săpate în piatră, din marmură, vechi de peste 1.000 de ani. Aflăm într-un târziu că aceste mese sunt recuperate şi aduse aici de la celebra Mănăstire Studion, din Constantinopol. Pe pereţi, frumoase şi vechi fresce biblice ce menţin o atmosferă tonică, de identificare şi respect faţă de un trecut care ne-a determinat pe noi, cei prezenţi, să fim acum la un loc. Sunt cam 100 de monahi şi cam toţi atâţia pelerini, având fiecare câte un loc la masă. Cum spuneam, în ciuda unei aparente desfăşurări întâmplătoare, toate aspectele unei bune primiri şi convieţuiri sunt sub un atent control.

Amplasarea se face în conformitate cu o regulă pe care o ghicim la faţa locului: înspre susul crucii se aşază stareţul, alături de alţi monahi sau invitaţi de vază, apoi vin monahii de rând şi pelerinii preoţi, după care, spre baza de "jos" a crucii, sunt aşezaţi pelerinii laici, orânduiţi după nici un fel de criteriu. Fiecare se aşază unde este un loc liber, fără să caute relaţii de proximitate de vreun fel sau altul, cu atât mai mult cu cât la masă - ce nu durează mai mult de 40 de minute - nu se vorbeşte sau se transmit amabilităţi, ci se mănâncă. Mesele sunt deja aranjate, pline de bucate, fiecare mesean având la dispoziţie farfuria, paharul şi setul de tacâm - toate din inox.

După rostirea rugăciunii şi a binecuvântării, luăm loc şi ne înfruptăm din rodul pământului, al locului. Câţiva monahi veghează printre meseni ca toţi să aibă ceea ce le trebuie. În tot timpul agapei frăţeşti, de la un frumos amvon, un părinte citeşte ceva dintr-o carte, din care nu înţeleg nimic (pentru că e în greceşte), dacă e să mă restrâng la glăsuire, dar înţeleg totul când mă raportez la context, la gestică, la metalimbaj.

Cam ce se mănâncă pe aici? Tot ce hărăzeşte darnica natură, mai puţin produse animaliere şi derivate ale acestora. În special, legume şi fructe proaspete, cultivate la faţa locului. Uneori peşte sau fructe de mare, de obicei la sărbători. Hrana este aşezată toată, dintru început, pe întinderea mesei. Avem parte de o mâncare principală, aşezată într-un platou mare, iar în jur stau laolaltă măsline - de un gust unic, roşii, castraveţi, ardei graşi sau lungi, ceapă, pâine de casă, diferite fructe, apă, o sticlă de vin (dimineaţa). Pe cât de plăcută e mâncarea, pe atât e de suficientă şi îndestulătoare. Trupul nu este obidit prin insuficienţa hranei, cum s-ar crede.

Momente de socializare

Ieşirea din trapeză îşi are tâlcul ei. Când zgomotele tacâmurilor s-au mai liniştit, survine rugăciunea de mulţumire de la sfârşit. Mai întâi, ies cei "înalţi", urmaţi de monahi, de preoţi şi, pe urmă, de pelerinii care s-au aşezat mai întâi. Numai că "înalţii" stau la ieşire şi-i binecuvântează pe mesenii care ies din trapeză, în semn de preţuire şi smerenie faţă de norodul ospeţit. E o onoare să fii binecuvântat, la ieşire, de stareţul mănăstirii, Efrem, un bătrânel mic de statură, cu barbă de vechi patriarh, din a cărui privire răzbat îngăduinţă, hotărâre, pricepere la oameni şi bună cunoaştere a toate câte sunt.

Momentul următor se desfăşoară în piaţeta delimitată de biserică şi trapeză, durează câteva zeci de minute şi se constituie într-o ocazie de socializare cu cei din preajmă. Se adună mai multe persoane la un loc, se fac cunoştinţe, se întind mâini, se recunosc persoane chiar din zona din care provii, se lansează mici dezbateri ad-hoc, se schimbă opinii, puncte de vedere.

Monahii nu sunt rupţi de lume. Din unele discuţii îmi dau seama că, privitor la esenţe şi ce este mai relevant, ei sunt la curent cu toate şi cu tot. Chiar dacă nu citesc jurnale, nu au acces la internet, au o vedere mai bună asupra evoluţiei lumii şi a evenimentelor. Cine crede că informaţia veritabilă e de găsit pe toate cărările se înşală. Chiar dacă tehnologiile actuale fac aparente minuni (în ce priveşte imediatitatea şi ubicuitatea ştirilor), ideile transmise din gură în gură, din minte către minte, de la suflet la suflet sunt mai autentice şi mai apropiate de realitate. Pentru că realitatea întru care se trăieşte aici este una a perenităţii valorilor, a validităţii experienţelor de secole, a unei pregustate şi învecinate veşnicii.

Alte secvenţe

Luăm seama că sunt mulţi români pe aici, pelerini, dar şi monahi. Aflăm de la un teolog ieşean, absolvent de master, că în preajma mănăstirii, la câţiva kilometri, în inima munţilor, străjuieşte o chilie românească, cea a Sfântului Ipatie, care ţine, administrativ vorbind, de Vatoped. Chilia durează de prin veacul al XV-lea şi a fost locuită permanent de vieţuitori români.

După Sfânta Liturghie de a doua zi, pornim la drum, cu rucsacul în spate, prin cele drumuri şi poteci, printre arbori şi stânci spre locul cu pricina. Admirăm pe drum plantaţiile de meri, peri, măslini şi ce or mai fi fost şi nu ne vine să credem de minunea ce o vedem: atâta rod bogat într-un ţinut atât de sterp. Pădurile Athosului nu sunt atât de pitice, cum s-ar crede, ci destul de umbroase, cu arbori într-adevăr mediteraneeni, printre care şi chiparoşi, dar înalţi şi destul de stufoşi, plini de liane şi aducători de răcoare, mai ales dacă se asociază şi cu un râuraş, cum a fost şi în cazul nostru. Ajungem la acest schit care este un fel de ansamblu gospodăresc, cu biserica integrată între mai multe odăi, de altfel bine întreţinute, ce dă o notă de intimitate şi tihnă (de altfel, călugării erau în orele de linişte, de după-masă).

După ce ne închinăm la icoanele din bisericuţă, ne primeşte şi ne omeneşte stareţul acestui aşezământ, părintele Ignatie, un tânăr călugăr cu legături puternice faţă de Iaşi şi care nu a părăsit Sfântul Munte de cel puţin 13 ani. În timp ce pregustăm în cerdac ouzo-ul şi gustosul rahat tradiţional, admirăm frumoasa grădină cu vii, roşii, castraveţi şi alte legume, ivită, prin râvna celor câţiva monahi, în inima pădurii. Trecem în revistă fapte, întâmplări, oameni care sunt sau au trecut pe aici sau trăiesc la mare distanţă, în ţară. Încă o dată ne dăm seama cât de bine este informat şi ce detalii semnificative deţine despre lume, despre sine, despre alţii. Ne despărţim după ce ne înfruptăm cu câte o cană de apă rece din "izvorul cu dar" al Sfântului Ipatie, străjuit de stânci, arbori şi călugări rugători.

Ieşirea

Întoarcerea se face în aceeaşi bună ordine şi tocmeală şi pe aceleaşi căi ca şi venirea. Îi studiez pe pelerinii din vapor şi încerc să desluşesc ceva semne de primenire. Nu sesizez aceeaşi efervescenţă pe care ar fi avut-o nişte turişti de rând care au bifat încă un punct în palmaresul lor umblător. E o atmosferă calmă, interiorizată, aşezată, uşor vibrantă, fapt ce mă duce cu gândul că valorile veritabile nu se adaugă instantaneu şi nu se declamă pe faţă. Cu siguranţă că ceea ce s-a întâmplat cu fiecare în aceste zile se va aşeza treptat şi va dospi mai multă vreme până ce fapte şi comportamente individuale vor fi reanalizate şi transfigurate de experienţa tocmai avută.