Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Balta Brăilei, „Arcadia” de dincolo de fluviu

Balta Brăilei, „Arcadia” de dincolo de fluviu

Un articol de: Dumitru Manolache - 18 Iul, 2019

Într-o dimineață ploioasă de vară, am pornit spre Insula Mare a Brăilei, tărâmul de dincolo de ape, unde oamenii cândva „se tutuiau cu sfinții”, cum o făcea Fănuș Neagu. Împinși de insistente chemări interioare spre a ne cufunda în muțenia fecundă a acestui pământ, am străbătut sate, trecând peste poduri, „călcând” apele umflate ale Dunării, pentru a ne potoli dorul de a ne „pierde în Balcania”. De a descoperi legendele Bălții născute din legende și de a adânci și mai mult tainele ei. Căci, în mod paradoxal, izolarea acestui spaţiu rural îi întreține frumusețea.

Plecaserăm la drum cu gustul dulce-amărui al unor lecturi despre ciulinii Bărăganului stăruind insistent în memorie, acele tufe de spini vălă­tuciți, rostogolite de vânturile uscate din stepă, purtate ca niște năluci peste câmpuri, de care Panait Istrati era îndrăgostit până la piederea minții. La fel și regizorul francez Louis Daquin, care avea să facă mai târziu un film cu același nume, după romanul marelui scriitor brăilean, fiu ilegitim al unei spălătorese și al unui contrabandist grec chefalonit. Toate ne chemau înspre acolo unde drumurile de lut se preschimbă subit în cărări lichide, cerul se face și el apă uneori și, când reu­șeș­te, își rupe zăgazurile răstur­nân­­du-se peste puțina lume a Bălții, într-un apocaliptic potop care încearcă să spele digurile și sa­tele. Să le curețe de sângele mar­tirilor îngropați în sicrie de apă sau de țărână acolo de regimul totalitar comunist. Căci acest pământ s-a născut din legende și teroare. Din muncă silnică și sânge. Din crime și oase albite de sfinți.

O aporetică rurală

Un poet al zilelor noastre spunea că, odată ajunsă la esență, poezia, în forma ei completă, ar trebui să conțină doar titlul, rămânând ca sufletul celui ce o citește să plăsmuiască versurile, după visurile și așteptările lui. Întocmai am putea să spunem și noi că drumul spre Baltă și-ar fi suficient sieși. Dar nu o putem face, căci, până la urmă, la întrebările fundamentale care ne motivează demersul, „De ce?” şi „În ce scop?”, aporetica rurală românească răspunde: „D-aia!”, cum spunea Petre Țuțea. În acest „D-aia!” dăinuiește istoria văzută, trăită sau înțeleasă de oamenii Bălții, fluviul, cu străfundul lui magic, cu crapii lui mari cât masa, cu mirosul lui de rogoz mestecat, izma broaștei și mâl râmat de somni, satele care își duc uliţele de mână la biserică, și pământul, din care este plămădit sufletul ţăranului băltăreț.

Străbatem așadar sate dobrogene uscate de secetă sau răscolite de ploi torențiale, cu corco­duși și vișini dați în copt, cu dea­luri cariate sau pieptănate de torenți, zărindu-l undeva, mai în aval de Hârșova, chiar în buza Dunării, luând masa, pe însuși împăratul Traian, pe „Piatra cu capac”, în iarna anului 102 d.Hr., în timp ce legiunile lui trec apele liniștite ale fluviului. Și totul pare a transcende legenda, căci acum mai bine de un veac, aici a fost găsit bustul unui general care l-a însoțit în campania împotriva dacilor. Și, tot acolo, pe pintenul de piatră, se spune că se legau corăbiile de un inel mare de fier fixat în carnea stâncii. În acest punct s-au turnat, peste veacuri, secvențe memorabile din filmele „Dacii” și „Mircea cel Mare”.

Străbatem mai departe lunca nesfârșită a brațului Măcin, până la promontoriul de lut galben, găurit de prigorii, pe care se află cetatea Beroe, ridicată după ocuparea provinciei Moessia Inferioară de către romani, sediul Legiunii a V-a, dar și al unei flote militare a imperiului. Aici, în satele de la poalele cetății, Dumnezeu, încercându-și credincioșii, i-a înzestrat cu o memorie bună. Căci, cum altfel se pot explica lucrurile rămase atât de vii în inimile lor? Bătrânii povestesc cum sub malul cetății, înghițită de pământ cu ziduri cu tot, s-ar afla o sală mare subterană, plină ochi cu aur și alte comori, închise cu o ușă groasă de fier, zăvorâtă cu un lacăt mare cât găleata. Sau cum nemții au descoperit „o biserică turcească”, acolo. În fapt, un cimitir romano-bizantin.

Deținuți și haiduci

Urcăm pe un pod plutitor și trecem brațul Măcin dincolo, în Frecăței, locul unde deținuții politic, prin anii 50-60 ai secolului trecut, ridicau digul ce înconjoară Balta, chinuiți de „caralii”, înși­rați unul lângă altul în calea apei, când se revărsa fluviul, picând din picioare de foame, de frig și de bătăi, și-i lua apa și-i ducea la vale, sau putrezeau pe fundul Dunării mâncați de pești și de raci, fără să știe nimeni de sufletele lor. Iar cei căzuți pe țărână erau acoperiți cu umplută de pământ și transformați în diguri... Și, tot pe aici, în vremea smârcurilor de nepătruns, Panait Istrati trăia „O noapte în bălți”, împreună cu „Codin”, cu „Moș Anghel”, cu „Adrian Zograffi”, ori cu „Calul lui Bălan”. Iar prin stufărișurile insulei își avea ascunzișul celebrul bandit Terente. Personaj fabulos din Carcaliu, bandit lipovean care fura, ucidea și dădea fiori, ca un veritabil haiduc al apelor. Prezența lui e încă vie în mintea băltă­re­ților, cu legenda lui, care continuă să nască legende, cu numele lui murmurat cu discretă admi­rație, deopotrivă de femei și băr­bați. În curtea lui nea Gheorghe Răducanu, din Titcov, stând pe prispa casei lui la o plăcintă caldă cu brânză, și privind spre fluviu prin perdeaua de apă căzută violent din cer, i-am aflat și noi câteva isprăvi, așa cum stăruie ele în memoria celor de aici.

„Eram copil când lumea vorbea despre Terente. Plecase de nebun pe baltă și se certa în fiecare zi cu Dumnezeu fiindcă îi luase familia. De la tata și de la un unchi am aflat și eu despre el. Spuneau bătrânii că o dată a oprit și vaporul «Borcea» pe Dunăre și l-a prădat. Lua de la bogați și dădea la săraci. Erau unii ai lui Ionașcu, care veneau în Baltă cu oile de pe undeva din Dobrogea. Aveau vreo 3.000 de capete. Ei erau trei frați. Lavrente și cu Dediu, oamenii lui Terente, trăgeau la lopeți, și el ținea cârma bărcii. Și s-au dus la cei trei frați și l-au luat pe cel mai mic, l-au pus de i-a legat pe ceilalți doi, și i-a zis Terente: «Bă, ia fii atent la mine: Dacă vrei să-ți rămână ție toate cele 3.000 de oi, să-i împușcăm pe frații ăștia ai tăi?» Tânărul a zis că nu poate să facă asta, pentru că sunt frații lui. «Bă, dacă spuneai să-i împuș­căm, te împușcam pe tine și-i lăsam pe ei să trăiască. De aia, peste o lună de zile când mai trecem pe aici, să avem pregătite cinci putini cu brânză!» Când l-a împușcat potera, Terente stătea în picioare la ghionder (prăjină), cu pușca și cu damigeana de țuică lângă el. Atunci a zburat o rață. Și unul din poteră a zis că vine Terente, să tragă cineva, că altfel îi împuș­că banditul! Și, când a tras, glonțul i-a străpuns capul. Terente a proptit barca într-un dâmb și a băut țuică, să-i treacă durerile. Potera s-a dus după urma sângelui și l-a găsit într-o scorbură. L-a luat, l-a dus la Carcaliu, dar nu l-a înmormântat în sat, ci în afara lui, cum a cerut preotul, la «Răspântia lupului», în drum spre Măcin. Unchiu-meu, unul de-al lui Pârvu, de aici, îmi povestea cum îl căutau jandarmii pe Terente prin baltă, în timp ce el bea în crâșmă la Brăila! Altă dată, a luat vreo trei grecoaice de la Corotișca, tocmai la Tilipoi, pe care le-a adus în casa lui dintr-un pom. Nu și-a bătut joc de ele, dar a cerut răscumpărare de la familiile lor”, ne povestește unchiașul.

De când au fost stârpite apele din baltă, peste toate s-a așternut un fel de uitare. Timpul parcă încearcă să anuleze șirul de lumi care s-au succedat aici. Dar nimic nu poate nivela frumusețea și taina locului în care veșnicia nu a prins chip nereușit, încă. Balta Mare a Brăilei a rămas cu o nemăsurată frumusețe, conservată tocmai de paradoxala ei izolare. „De ce?”, „În ce scop?” „D-aia!”, cum ar zice Petre Țuțea.