Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Biserica din Dobreni, ca o dropie de argint

Biserica din Dobreni, ca o dropie de argint

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 05 Octombrie 2010

Este o minune dumnezeiască faptul că astăzi încă mai strălucesc, ca nişte dropii de argint, biserici înălţate tainic în vipia stepei valahe, spintecată de drumuri nesigure ce legau odinioară Bucureştii de Dunăre. Pe aici s-au scurs, secole la rând, dinspre sau înspre raiaua din Giurgiu, cohortele ienicerilor de peste Bosfor aduse să mai taie câte un cap de domn pământean sau să care spre Istanbul peşcheşul însângerat. O asemenea minune, de la 1645, este monumentala biserică din satul Dobreni, Episcopia Giurgiului.

Ne-am tot întrebat, mergând spre străvechea aşezare românească Dobreni, din lunca Argeş-Sabar, judeţul Giurgiu, situată la doar 20 km sud de Bucureşti, ce-i mâna pe domnitorii de odinioară ai Ţării Româneşti să ridice, în sălbăticia Vlăsiei, biserici, mănăstiri, castele sau conace, de vreme ce aceasta era trecută frecvent prin foc şi sabie de hoardele turceşti? Dorinţa de a se retrage ei înşişi la taină şi rugăciune? Nevoia de a se întâlni cu Dumnezeu departe de tentaţiile curţii domneşti, în pustie, precum anahoreţii Ţării Sfinte sau Athosului? Sau, de ce nu, căinţa? Oricum, nevoia de linişte. De multă linişte, pentru că ei, domnii acelor vremuri, dimpreună cu familiile lor, între două războaie, plecau genunchiul în faţa icoanelor cerând, postitori, iertare şi milă de la Atotputernicul.

Aşa probabil a gândit şi Constantin Şerban Basarab, numit şi "Cârnul", deoarece avea nasul tăiat, când, în scurta sa domnie, a ridicat, în numai patru ani (1642-1646), biserica din Dobreni.

"Cel frumos", sau "bun", sau "bine"

Localitatea îşi poate revendica actul de naştere încă din secolul VI d.Hr., când, în Câmpia Română, năvălea primul val de slavi sudici. Însuşi numele satului, Dobreni, are rezonanţă slavă, însemnând "cel frumos" sau, cum spun dobrenenii, "bun", sau "bine", după numele unui jude sau cneaz local, Dobre sau Dobrin, om bun la suflet, cum l-a eternizat o legendă locală. Cert este că, la 18 aprilie 1531, numele satului apare într-un hrisov semnat de Vlad Înecatul (1530-1532). Pe dealul de la Prinţesa, ruinele unui castel cu dată incertă, construit probabil de către Radu Şerban, un căpitan al lui Mihai Viteazul, şi domnitor al Ţării Româneşti în 1602-1611 depune mărturie cu privire la vechimea satului.

Şi, în această parte a pustiei Vlăsiei, în numai patru ani, Constantin Şerban Basarab, domnitor al Ţării Româneşti între 19 aprilie 1654 şi 26 ianuarie 1658, apoi în mai-iunie 1660, şi domn al Moldovei pentru numai câteva zile (31 ianuarie 1661-februarie 1661), a ctitorit biserica de la Dobreni. În ea şi-a îngropat şi mama, Elina, neprimită de familie, pentru că îl născuse pe domn din flori.

Misionar la început de mileniu

Ajungem în Dobrina, la ceas matinal, cu toamna gata să ne lege în sfori de păianjeni. Îl găsim pe părintele paroh Tănase Dima care, cu bucurie, ne conduce la biserică. De la Sfinţia Sa aflăm că Parohia Dobreni poate fi considerată o parohie misionară. "Comunitatea noastră creştină este formată din români şi ţigani turci, ultimii veniţi în zonă acum câteva sute de ani, ca slujitori pe pământurile domnilor de atunci. Ei s-au integrat ceva mai greu în comunitatea noastră creştină. Chiar şi astăzi mai sunt printre ei bătrâni încă nebotezaţi, dar sunt oameni cinstiţi, care nu ne fac probleme. Mergem în casele lor, îi sfătuim să-şi boteze copiii, să se cunune religios sau cum să se descurce în vremurile de astăzi. La noi, este un puternic bazin legumicol care alimentează pieţele Capitalei. Nu sunt mari probleme cu sărăcia. Totuşi, pentru cei în nevoi, am organizat colete, îi ajutăm pe măsura posibilităţilor noastre. Eu caut să-i atrag, în continuare, spre Biserică şi chiar dacă nu toţi sunt creştini practicanţi, răspund la nevoile ei", ne mărturiseşte părintele Dima.

Biserica,o coborâre în istorie

Intrăm în biserică cu sentimentul că ne coborâm în istorie. Aşezată pe malul drept al lacului Cocioc, pe vremuri, biserica era legată de castelul domnesc printr-o punte. Astăzi, doar imaginaţia mai poate reface tabloul acelor timpuri. De undeva, de pe peretele nordic al pronaosului, ne privesc dintr-un tablou votiv original chipurile ctitorilor care, "cu bunăvăinţa Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu Săvârşitul Sfânt Duh, ridicatu-s-au această sfântă şi dumnezeiască biserică pre hramul Prea Cinstitei şi Sfintei Uspenii Bogorodite în zilele prea luminatului Io Matei Voievod Basrab şi au făcut din temelie jupân Constantin Vel serdar, iară Io Şerban Voievod şi jupâniţa Bălaşa. Scris la anul 751 august 15 Ispravnic Vladu Logofăt", cum spune pisania.

Privim Sfintele Sinoade pictate deasupra tabloului votiv şi ne tulburăm, căci sfinţii ne vorbesc de dincolo de timp. Este greu să redai în cuvinte bucuria ctitorilor, căinţa şi poate teama de judecata divină ce răzbat de pe chipurile lor votive.

Drama acestor domnitori şi a vremurilor nu o poate exprima mai convingător altcineva decât ruinele vechiului castel, peste care, noi, cei de astăzi, ne aruncăm gunoaiele. O durere cumplită clamează zidurile năpădite de buruieni şi mizerii. Şi peste toate aceste ţipătoare tăceri, doar versurile poetului martir Vasile Militaru (1886-1959), fiu al satului, sau vorbele unui pensionar pasionat de istorie, Nicolae Voicu, atenuează durerea lor: "Istoria noastră nu este scrisă cum trebuie. Lipseşte latura ei spirituală. Dacă romanii au sărbătorit cucerirea Daciei peste o sută de zile, Ştefan îşi prăznuia victoriile cu zile de post, iar Brâncoveanu şi fiii săi şi-au pecetluit credinţa în Hristos cu capetele lor. Istoria faptelor, fără istoria spirituală, nu este istorie", ne-a mărturisit acesta din urmă mâhnit de ce se întâmplă cu istoria de lângă gardul lui.

Părăsim Dobreniul bucuroşi căci, dincolo de timp, iată, biserica satului străluceşte în istorie ca dropiile de argint din poveşti, în timp ce ele, păsările câmpiilor de odinioară, au dispărut. Suntem însă şi preocupaţi văzând cum istoria se topeşte sub nepăsare şi ignoranţă. Dar la Domnul sunt şi judecata, şi speranţa!

 

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania