Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj „Biserica robilor” din vechiul sat Decindea

„Biserica robilor” din vechiul sat Decindea

Un articol de: Dumitru Manolache - 09 Mar, 2019

„Biserica este noua zidire a lumii. Privind în ea, Îl descoperi pe Cel ce este totul în toate”, spunea Sfântul Grigorie de Nyssa. Iar Petre Țuțea constata că spațiul ar fi pustiu „dacă n-ar fi punctat de biserici”. În această „nouă zidire a lumii” se așază cu existența ei și „Biserica robilor”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, monument istoric, din fostul sat Decindea, astăzi Butimanu, județul Dâmbovița. Atingându-i grinzile de stejar, simțindu-i liniștea imperialei sale simplități, nu se poate să nu auzi glasul tainic și evlavia strămoşilor care au ridicat-o, dăruind-o neuitării.

Sociologul, etnograful și filosoful Ernest Bernea constata că „poporul nostru nu a avut simţul monumentalului şi al grandiosului, ci a manifestat cu prisosinţă un simț al distincţiei, al fineței şi eleganţei, care e oglindit desăvârşit în bisericuţele de lemn”. Etichetă perfect aplicabilă și locașului din vechiul sat Decindea, despre care vorbim. Dacă în Apus iscusiții constructori ai catedralelor gotice erau şcoliţi timp îndelungat până să ajungă meşteri, la noi „ridicătorii” bisericilor de lemn au fost plugari, ţărani care moșteneau meșteșu­gul de la strămoşi. Unii înălțau o singură dată în viaţă o astfel de construcţie. Însă meşterii noștri vădeau calităţi alese, simț al proporţiilor, care le permiteau să facă din lemnul oferit din belșug de codrii milenari, care „cădeau peste sat”, construcții inconfundabile și chiar să zidească o civilizaţie a lemnului, veritabil element identitar românesc.

O dată certă și o ipoteză

Când Nicolae Iorga spunea că „peste tot la români, în toate săliştile, târgurile şi aşezămintele monahale, primele lăcaşe de cult au fost ridicate mai mult sau mai puţin din lemn”, nu știm dacă cuprindea în aprecierea lui și biserica de la Decindea. Istoria acestei bijuterii arhitectonice, cu trecutul ei legendar, se înscrie însă, fără nici o problemă, în acest tipar descris de marele istoric.
Oficial, anul construirii micii biserici din Parohia Bărbuceanu, Protoieria Târgoviște Sud, din Arhiepiscopia Târgoviștei, este 1791. Îl menționează și Marele Dicționar Geografic al lui Lahovary, și o catagrafie din 1810. În ridicarea ei sunt implicați Dimitrie Petrescu, fiul clucerului State Halepiu (fratele Episcopului Cezarie al Râmnicului), a cărui piatră de mormânt din 1846 se găsea în biserică înainte de restaurare. Apoi, familia Păltinenilor, mari boieri din zonă, decedați până la 1880, ale căror trei cruci de marmură se găsesc în fața bisericii, una fiind ruptă.

Cercetătorul R. Crețeanu este însă de părere că biserica este mai veche și că ar fi fost adusă pe locul actual când satul a fost tras la linie în vremea Regulamentului Organic din 1836. Eno­riașul Ioan Georgescu relatează și el că sfântul locaș se afla cu circa 200 metri mai spre nord, fiind înconjurat de păduri.

Tradiția locală susține și ea că bisericuța ar fi fost realizată din trunchiul unui singur stejar și că vechimea ei este mai mare, adică din perioada anilor 1530- 1540. Fapt posibil, având în vedere vechimea satului Decindea, confirmată de cercetări arheologice, documente istorice de arhivă și descoperirile numismatice: un tezaur monetar de proveniență poloneză, în care cea mai veche piesă datea­ză de la 1556, găsit de elevii școlii în nordul satului, aflat acum la Muzeul de Istorie din Târgoviște.

În 1932, Nicolae Iorga vizitează și el biserica și descoperă o cărămidă la piciorul Sfintei Mese pe care este trecut anul construc­ției. În 1937, edificiul este restaurat, prilej cu care a fost ridicat pe un soclu de cărămizi și acoperit cu tablă. Bisericuța a avut o clo­potniță, existența ei fiind dovedită de urmele păstrate în pod. Sfântul locaș are un plan dreptunghiular, cu absidă poligonală, în cinci laturi, cu un pridvor deschis cu parapet sprijinit pe patru stâlpi de lemn cioplit. Tavanul boltit în formă cilindrică este din scânduri, iar pereții din bârne groase de stejar. La încheierea ei au fost folosite cuie de lemn.

Recent am vizitat și noi această bisericuță, avându-l drept gazdă pe părintele paroh Adrian Alin Iosif, care slujește în ea din 2003. Sfinția sa ne spune că a aflat de la enoriașii mai vârstnici că sfântul locaș „s-ar fi aflat undeva în câmp, ridicat pe talpă de lemn, de unde a fost tras cu boii, adus și fixat pe locul în care se găsește și astăzi, odată cu formarea satului. El era cunoscut ca «Biserica robilor», pentru faptul că în bise­ricuță se rugau robii care munceau pe pământurile boierilor”.

Loc al liniștii și păcii

Pentru părintele paroh, locul acesta este cel în care se simte cel mai bine, „unde mi-am găsit liniștea, Îl slujesc pe Dumnezeu și unde m-am regăsit ca slujitor în mijlocul credincioșilor de aici”. De aceea, slujește cu dragoste și cu credință. „Încă de la început, am simțit un lucru special: liniștea. Cei care vin din alte părți și ne vizitează sunt foarte impresionați de această frumusețe a simplității bisericii noastre, de faptul că este foarte bine îngrijită și că încă se mai slujește în ea după atâtea veacuri. Și ei, ca și mine, se simt aici foarte liniștiți”, ne mai spune părintele paroh.
Privim și noi lemnul, atingem pereții, ne închinăm la icoanele vechi cu același sentiment al liniștii care ne atinge inima. De jur împrejur, cimitirul satului, mai departe lacul cu apele limpezite de ger, completează sentimentul dăinuirii, al trecerii ființei în nemărginirea spațiului și a firii în veșnicia dăinuirii.

Și, în timp ce bisericuța „înțea­pă” de veacuri spațiul cu modesta ei înălțime, satul din jur, oamenii se petrec spre veșnicia lumii de dincolo. Dacă acum 16 ani aici existau 130 de familii, în prezent mai sunt doar vreo 80, iar copii, aproximativ 10. „Sunt foarte multe case părăsite, dar și foarte multe case de vacanță, ridicate de bucureșteni, dar locuite doar câteva luni pe an.

Parohia este îmbătrânită, pentru că tinerii au plecat și ei fie la oraș, fie în afara țării”, ne mai spune părintele Iosif, un fel de tată acum al tuturor, căci a rămas singurul care îi vizitează pe bătrâni, care le alină dorurile, le vorbește copiilor la școală sau în biserică despre frumosul locaș de cult, despre istoria lui, despre veșnicie și neuitare. Căci măreţia acestei biseri­cuțe de lemn izvorăște dintr-o autentică trăire a veșniciei, în ea neaflându-se nimic artificial. Ci, precum spunea vrednicul de pomenire Arhiepiscop Justinian Chira, zonă cu multe biserici vechi de lemn, „în fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simt sufletul şi gândul unui om. Când te apropii de ele parcă simţi căldura sufletului poporului drept­credincios care le-a ridicat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale lui”.