Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Bisericuţa smerită a Schitului Maicilor

Bisericuţa smerită a Schitului Maicilor

Un articol de: Raluca Brodner - 14 Apr, 2013

Prins în labirintul unor clădiri înalte, într-un cadru arid, aproape lipsit de vegetaţie, te simţi gol şi străin, oricât de mult ţi-ar plăcea civilizaţia urbană. Singurul reper în acest deşert de beton care aminteşte omului că are un suflet de care trebuie să se îngrijească este o biserică. Albă, discretă, firavă, dar semeaţă, pe fundalul unui gri dezolant, Schitul Maicilor apare asemenea unei mirese, purtătoare a Veştii celei Bune, după cum îi spune şi hramul. Prea puţin cercetată de oameni, mult prea încercată de necazuri şi stăpâniri, biserica aşteaptă vremuri mai bune. 

Deşi auzisem de existenţa sa, nu am mers niciodată să o văd. Nu am ştiut că se află atât de aproape de mine… Dacă aş fi avut habar că numai câţiva paşi o despart de Mănăstirea Antim, a cărei filie este, aş fi căutat-o mai demult. Biserica din strada Mitropolit Antim Ivireanu, căci despre ea este vorba, stă deschisă mereu, iar în Postul Mare aici se slujeşte Sfânta Liturghie în zilele de miercuri, sâmbătă şi duminică.
 
Prima dată când am păşit în pridvorul brâncovenesc, căptuşit cu marmură de Ruşchiţa, am simţit o emoţie soră cu cea trăită în faţa sfintelor racle. Poate, pe undeva, a fost şi gândul că urcasem în corabia unei sfinte biserici de secol al XVIII-lea, care ascunde în ea o taină mare - icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, dăruită chiar de ctitoră, Tatiana Hagi Dina (nume purtat şi de schit), calugărită sub numele de Timotheia Monahia, sau Kiriaki Schimonahia.

„Ce poate fi mai frumos decât să-I slujeşti lui Dumnezeu?“

Instinctiv, îmi aplec capul sub portalul de la intrare, încadrat într-un chenar de piatră frumos sculptat, deasupra căruia din pisanie aflu anul construcţiei, 1726. „Nu e nimeni în biserică“, îmi spun cu mulţumire în gând. Rămân în picioare şi analizez interiorul din pridvor. Câteva secunde se lasă măsurate cu ecou de un ceas fixat în perete pe care nu-l pot vedea. „Doamne, ajută!“, mi se adresează o femeie în negru, îngenuncheată deasupra unei cărţi de rugăciuni, cu foile îngălbenite. Îi răspund cu surprindere, pentru că nu o văzusem în colţul întunecat din partea dreaptă, de lângă uşă. Este doamna Vasilica, una dintre cele trei „surori“ de la Schit, care se îngrijesc de biserică; celelalte două, fiice de preot, Maria şi Constantina, sunt chiar surori de sânge. „Este cel mai frumos serviciu pe care Dumnezeu mi l-a dăruit până la anii ăştia. Ce poate fi mai frumos decât să-I slujeşti lui Dumnezeu?“, îmi spune „sora“ Vasilica, cu încântare în ochii verzi-albăstrui. 
 
Îmi arată icoana Maicii Domnului, la care ard trei candele. Minunată operă de artă a sufletului! „Vin oameni plângând, care stăruie în rugăciune şi prin credinţă primesc ajutor. O doamnă cu ganglioni pe tiroidă s-a rugat Maicii Domnului zile la rând, s-a dat cu ulei de la prima candelă, şi ganglionii i s-au micşorat. A fost programată pentru operaţie şi când au văzut-o doctorii s-au minunat şi au întrebat-o cu ce s-a dat“, mărturiseşte doamna Vasilica.
 
Asemenea unui ghid, „sora“ cea mare Vasilica mă poartă la icoanele Sfintei Parascheva (al doilea hram al bisericii), a Sfântului Nicolae şi a Sfântului Haralambie (ale căror fragmente din moaşte se păstrează până astăzi în piciorul Mesei de Jertfă din Sfântul Altar), până ajung în faţa frescei care o închipuie pe ctitora sfântului lăcaş - Tatiana Hagi Dina, cea care a ridicat schitul în vremea voievodului Nicolae Mavrocordat, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru eliberarea din robia otomanilor. Fapt îmbucurător, biserica mai păstrează încă pictura veche, icoanele, catapeteasma şi stranele care amintesc de grija deosebită a oamenilor de altădată pentru Dumnezeu şi toate cele ale Sale.
 
Potrivit preotului Nicolae Tatu, care slujeşte la Sfântul Altar împreună cu părintele diacon Mircea Toma, „numărul credincioşilor este fluctuant, deoarece, neavând parohie, oamenii merg la bisericile din jur. Există o comunitate micuţă deja formată. Ocazional, vin credincioşi din împrejurimi şi salariaţi de la instituţiile din apropiere. Deşi are multe elemente care o pot face atrăgătoare, biserica şi-a păstrat discreţia cu care s-a identificat dintotdeauna. Oamenii care vin aici caută să se roage în linişte. Cine vrea să o găsească cu adevărat o va găsi, se va simţi ataşat de ea şi va veni şi data viitoare.“

„O mărturie a vremurilor greu încercate“

Bisericuţa de astăzi, ascunsă în spatele construcţiilor colosale ale ministerelor şi de sediul SRI din bulevardul Libertăţii, este doar o parte din ansamblul monahal, care timp de 265 de ani a dăinuit în partea de sud-est a actualului Palat al Parlamentului. Biserica, cuhnia şi ansamblul de clădiri ale schitului din anul 1726 erau de dimensiuni modeste, dar erau realizate într-o arhitectură românească izbutită, specifică stilului muntenesc din acel secol.
 
După ce a fost metoc al schitului de maici de la Ţigăneşti, din anul 1951, Schitul Maicilor a devenit paraclis patriarhal, prilej cu care biserica a fost reparată şi repictată.
 
În urma cutremurului din anul 1940, ansamblul mănăstiresc a fost restaurat de către Serviciul Tehnic al Patriarhiei, prin grija patriarhului Justinian. Clădirile din jurul bisericii, destinate parţial Institutului Biblic, au fost refăcute, la rândul lor, purtând amprenta stilului brâncovenesc.
 
A venit şi epoca totalitară, când zona din Dealul Spirii trebuia curăţată pentru ridicarea Casei Poporului. Directivele de demolare erau clare. În acelaşi plan criminal intra şi Schitul Maicilor. Preotul paroh de atunci, Mihai Ionescu, s-a opus cu vehemeţă. Degeaba. Era în anul 1980. Doi ani mai târziu, clădirile ansamblului au fost demolate, iar bisericuţa mutată (este prima dintre bisericile translatate) cu 245 de metri spre răsărit, pe strada Mitropolit Antim Ivireanu, locul unde poate fi văzută în zilele noastre. După reaşezare, biserica a funcţionat timp de o lună. Abia la data de 19 noiembrie 1995, Schitul Maicilor a fost resfinţit, iar în 17 noiembrie 1996, biserica a fost redată cultului.
 
Dupa demolare, Atelierele Patriarhiei Române au fost mutate în clădirea din curtea Mănăstirii „Duminica Sfinţilor români“, aflată la ieşirea din Bucureşti, pe drumul ce duce spre Olteniţa, în vecinătatea oraşului Popeşti-Leordeni.
 
„Biserica este ca o mărturie a vremurilor greu încercate ale începutului de secol al XVIIIlea, când domnitorii fanarioţi şi-au făcut simţită prezenţa în Ţara Românească, fără a mai purta de grijă mănăstirilor, schiturilor şi bisericilor româneşti, care erau bune doar pentru funcţionarea unui scop extern interesului bisericesc românesc“, ne-a spus protosinghelul Vicenţiu Oboroceanu, stareţul Mănăstirii Antim.