Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Călugări lângă stâlpi de pod

Călugări lângă stâlpi de pod

Un articol de: Marius Ianuș - 29 Oct, 2010

Mă opresc la ieşire din Întorsura Buzăului, la benzinăria Petrom, să îmi iau un bidon de apă minerală. Un băiat de acolo mă cercetează, se dumireşte ce e cu mine şi încotro aş putea să mă duc şi-mi zice: "Dacă mergeţi la mănăstire, la "Schimbarea la faţă", nu puteţi ajunge pe drum, că a căzut podul. Treceţi al doilea pod din Sita Buzăului şi coborâţi pe lângă el, e un drum pe mal..."

Zis şi făcut. Cobor pe malul stâng al Buzăului şi mă împotmolesc într-un pârâu înşelător, mic, dar mlăştinos. Văzusem urme de maşini care îl trecuseră, dar trebuie să fi fost ceva maşini de teren. Cu eforturi evidente, bătrânica mea se rupe din pârâu şi ne întoarcem "la faţa locului", să iau nişte poze de la pod şi să aflu pe unde se urcă mai bine cu piciorul la mănăstire. Drumul, care ducea înainte de căderea podului la Mănăstirea "Schimbarea la faţă" şi care trebuie să fie iar utilizabil la ora la care apare acest reportaj, se face chiar pe lângă biserica mare din Sita Buzăului, cea la care slujeşte părintele protopop al Covasnei, Florin Tohăneanu.

Pe malul meu găsesc o macara care îşi întinde gâtul prelung deasupra pilonilor goi ai podului cel nou, care stau înţepeniţi în apă ca nişte semne de mirare. De partea cealaltă a apei, câteva siluete umane, între care se disting un părinte cu pletele în vânt şi alură maiestuoasă şi o măicuţă. În apă, un excavator. Mă dumiresc din priviri: tot pe unde am încercat prima dată trebuie să o apuc, pe la pârâu. Trebuie să trec pe malul celălalt. Aşa că traversez iar Sita Buzăului şi mă opresc înaintea pârâului în care era să mă înţepenesc cu câteva zeci de minute mai înainte.

Gospodărie serioasă

"La mănăstire?" O femeie pe bicicletă îmi arată un drum pe coasta dealului. Frumos. Oamenii locului sunt credincioşi, salută cu "Doamne ajută!". Şi asta-i frumos. Urc dealul abrupt ca un munte. Sus mă aşteaptă o privelişte superbă: Sita Buzăului cu gospodăriile ei mari, răsfirate de-a lungul drumului, Întorsura, cu blocurile ei micuţe, iar apoi mănăstirea, în faţa căreia se prăvale o coastă acoperită de o pădure de brazi. Fiecare pas făcut pe dealul acesta îşi merită efortul.

Mănăstirea e o gospodărie serioasă, o adevărată fermă. E înconjurată de căpiţe de fân, are animale şi culturi, prin curtea ei văd trecând un tractor. Chiar dacă legătura cu lumea e ruptă, munca la câmp îşi urmează cursul. Pe spinarea scheletului unei clădiri aproape la fel de mari ca biserica văd o mână de oameni. Acolo se va înălţa clopotniţa mănăstirii, într-o structură arhitecturală care promite să încânte ochiul şi inima.

Peste tot în jur se munceşte. În curte, câteva măicuţe spală geamurile paraclisului, iar în biserică alte două măicuţe şterg icoanele de praf. Stau şi mă rog la o icoană nespus de frumoasă a Măicuţei Domnului.

Aerul blândeţii

Maica stareţă era călugăriţa de la pod, cum mă aşteptam. Cobor dealul pe lângă cealaltă coastă a lui. Să nu fac reportaj cu mănăstirea lor, îmi zice maica stareţă cu modestie şi nevoinţă, că e prea nouă. Să mă duc la Valea Mare, la "Sfântul Ioan Botezătorul". Totuşi, îmi spune povestea mănăstirii de care îngrijeşte.

Maica stareţă Loida Iovanesc are un aer de intelectuală, pare să îşi fi tocit coatele serios în biblioteci. Iar deasupra acestui aer pluteşte un altul, al blândeţii duhovniceşti. Stăm în spatele părintelui duhovnic, care încearcă parcă să îi ajute cu rugăciunea şi îndemnurile lui pe cei care tocmai aşază şinele de susţinere pe piloni. Părintele Serafim a petrecut o vreme la Muntele Athos şi a adus de acolo o rigoare călugărească hotărâtă. I-a fost duhovnic maicii stareţe încă de pe când aceasta era în facultate. Slujbele se ţin după tipicul de la Muntele Athos: dimineaţa, la ora 4:00 se începe cu Miezonoptica, urmează Utrenia, Ceasul întâi - Sfânta Liturghie, iar la ora 15:30 începe Vecernia, Ceasul nouă, Pavecerniţa cu Canoanele Maicii Domnului, în totul, se ţin toate cele şapte Laude.

Slujbele se ţin "la concurenţă" cu cele de la biserica din vale, la care slujeşte părintele protopop. "Când începem deodată câte o slujbă se aud clopotele succesiv în deal şi în vale", îmi spune maica stareţă. Are obşte serioasă: aici se nevoiesc mai bine de 20 de călugăriţe.

Mănăstirea a fost ridicată prin nevoinţa credincioşilor din zonă, care îşi doreau să aibă şi ei o mănăstire. Sunt doar trei mănăstiri în judeţul Covasna, dintre care două, cea de la Valea Mare şi cea de aici, de dată recentă. Credincioşii locului au pornit ridicarea acestei mănăstiri, iar apoi au venit şi călugării. Locul mănăstirii s-a sfinţit la 3 septembrie 1997. "Din 1998 s-au perindat pe aici două serii de călugări, dar, din cauza condiţiilor grele de climă, nu au rezistat." Din 2000 a venit aici, numit de Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Ioan Selejeanul, al Episcopiei Covasnei şi al Harghitei, părintele Serafim Trif.

Monahia Loida a intrat în călugărie la un schit din Vâlcea, iar apoi a venit aici, însoţindu-l pe părintele Serafim.

Pocinogul cu podul li s-a întâmplat în a treia săptămână din Postul Mare. Din fericire, prin bunăvoinţa unor credincioşi, refacerea lui a demarat rapid.

Pictura bisericii mănăstirii a fost finalizată chiar în acest an, aşa că sfântul lăcaş îşi aşteaptă sfinţirea. Acum se lucrează la pictura paraclisului, care are hramul "Buna Vestire". Şi la clopotniţa despre care am vorbit, care va susţine cele patru clopote pe care le are mănăstirea.

Cei doi călugări rămân lângă podul care se înalţă încet, dar sigur. Undeva mai la vale sunt grinzile putrezite ale podului vechi, dar cel nou îl va face cu siguranţă uitat pe acela. Îmi propun să revin curând aici, ca să îl prind pe părintele Serafim Trif, acum absorbit de lucrarea la pod, într-o discuţie duhovnicească pe care să o împărtăşesc cu cititorii "Luminii". Aşa să ne ajute Dumnezeu!