Capitole din viaţa unor oameni care dau mâna cu moartea

Preoţii de spital sau preoţii misionari de caritate au o misiune dificilă. Mult mai grea decât a restului preoţilor, chiar şi prin simplul fapt că văd în fiecare zi suferinţa în cele mai hidoase feţe ale sale. Părintele Horia Prioteasa, de la Biserica „Sfinţii doctori Cosma şi Damian“, din cadrul Spitalului Clinic Fundeni, se află de opt ani în slujba credincioşilor din spitale, timp pe care continuă să şi-l dedice, cu toată responsabilitatea slujirii apostolice, celor aflaţi în suferinţă. Şi nu sunt puţini. La fel ca şi greutăţile pe care aceştia le îndură şi care parcă nu se mai termină decât în clipa în care îi vine fiecăruia timpul să plece din lumea aceasta.

Curtea Spitalului Clinic Fundeni. Trecut de ora amiezii. Bolnavii se plimbă în aerul greu din curtea interioară, în pijamalele lor de salon, mototolite în clipe de suferinţă. Privesc insistent orice chip străin, cu speranţa că poate fi vizitatorul pe care-l aşteaptă cu nerăbdare. N-a fost să fie nici de data asta. Se consolează repede privind la îmbrăţişările împărţite cu dragoste, de familii, celor internaţi. Mai aruncă un ochi spre aleea umbrită de tei.

Suferinţa, folositoare întru înţelepţire, nu spre deznădejde

Din incinta spitalului, printr-o uşă larg deschisă, răzbat voci calde. Aparţine Bisericuţei din lemn „Sfinţii doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian“, construită în stil maramureşean, unde preotul Horia Prioteasa şi preotul Ştefan Ciobotaru se roagă împreună cu bolnavii spitalului. Zi de zi, de dimineaţă devreme sau seara, de la ora 17:00, preoţii sunt alături de credincioşi. Îi spovedesc, le dau sfânta împărtăşanie, le alină suferinţele sufleteşti care atârnă mai greu ca pietrele de moară, mai greu ca boala însăşi. Pentru aceia dintre bolnavi care nu se pot deplasa până la biserică, preoţii le sunt alături pe patul de suferinţă, în saloane. Preoţii de spital sau preoţii de caritate, cum sunt numiţi mai nou, au o misiune dificilă. Mult mai grea decât restul preoţilor, chiar şi prin simplul fapt că văd în fiecare zi suferinţa în cele mai hidoase feţe ale sale. „Preotul de spital are permanent în faţa ochilor suferinţa nu spre a-i fi spre deznădejde, ci pentru a se înţelepţi. Având moartea înaintea ochilor poate fi mai treaz decât preotul de parohie, să zicem, care se lasă prins în rutina de zi cu zi. Preotul de spital poate, la un moment dat, să obosească şi, aşa cum a zis şi Preafericitul Părinte Daniel, acestuia îi este permis să ceară parohie şi să vină altcineva în locul lui“, este de părere preotul Horia Prioteasa, aflat de opt ani în slujba credincioşilor din spitale.

Misionarismul nu a fost o pură întâmplare în viaţa părintelui: „Pot vorbi de o chemare. Când eram mic, am fost dus la spital de mai multe ori, prinsesem oroare de viaţa de spital. Nici mirosul nu-l suportam. Dumnezeu a vrut să fiu preot de spital. Ceea ce a fost o mirare şi pentru mine. Se înţelege de aici că nu este puterea mea, ci puterea lui Dumnezeu, care mi-a dat această voinţă. Eu nu mă gândeam să ajung în spital vreodată. Acum nu îmi mai doresc să ajung preot de parohie“.

Tot părintele spune că un preot misionar trebuie să fie „ascultător, iertător, blând, îndelung răbdător, cuviincios, harnic, iubitor faţă de aproapele. Pe această latură aparte a spaţiului de misiune încredinţat de biserică, spitalul, preotul trebuie să fie dedicat slujirii apostolice pentru cel aflat în suferinţă. Preotul trebuie să se roage neîncetat pentru sufletele încredinţate“.

Boala îi determină pe credincioşi să fie mai concentraţi

Deşi cu mult mai tânăr decât cei aflaţi în suferinţă, preotul bolnavilor reuşeşte prin cuvintele sale să le ţină trează atenţia în timpul slujbelor. Îi iubeşte pe toţi deopotrivă şi îi tratează cu aceeaşi înţelegere şi respect. Îi respectă pentru faptul că îşi asumă suferinţa, că pot primi încercările vieţii acesteia, ale bolii, cu responsabilitate şi demnitate.

Ştiu cu toţii din învăţăturile părintelui că de credinţa şi căinţa lor depinde alinarea, salvarea, mântuirea. Credincioşii se roagă mai profund decât o fac alţii, din alte parohii. Boala îi determină să fie mai concentraţi. Când vin să se roage, nu mai au un alt gând. Alături de ei, sub acelaşi acoperiş, însoţitorii acestora şi rugători din împrejurimi.

Pentru părintele Horia Prioteasa, fiecare zi petrecută la biserica „Sfinţii doctori Cosma şi Damian“ reprezintă capitole din viaţa unor oameni care dau mâna cu moartea, conştienţi că sfârşitul le este aproape. „Văzând suferinţa celui bolnav, a celor din familie şi moartea, mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai mic şi mai neînsemnat“, spune preotul Horia Prioteasa.

Momentul de maximă conştientizarea păcatului

Nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta, nici măcar necazurile care vin peste oameni. „Boala este un moment în care omul îşi poate da seama că a păcătuit, că s-a depărtat de Dumnezeu, că e timpul să se apropie de rugăciune, că e timpul să vadă dacă cei din familie îl iubesc cu adevărat, pentru că atunci când omul e la încercare se vede iubirea aproapelui“, continuă părintele bolnavilor.

Moartea unui om poate fi un moment de uşurare, pentru că cel aflat în suferinţă se eliberează de neputinţa bolii. Sufletul se desparte de trup, merge acolo de unde fiinţă şi-a luat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost alcătuit. Pe de altă parte, sfârşitul înseamnă durere care, în accepţiunea preotului de caritate, „poate să rămână pentru o perioadă dacă bolnavul nu a acceptat să se spovedească şi să se împărtăşească. Văzând pe cineva care merge la morgă, te întrebi: «Oare s-a spovedit?», «Oare s-a împărtăşit? Poate nu dau cearşaful la o parte să văd dacă îl cunosc sau nu, ca să aflu răspunsurile la întrebări, dar de gândit mereu gândesc aşa“.

Cuvintele preotului sunt întrerupte de prezenţa a doi copilaşi, însoţiţi de mama lor, pentru spovedanie. Sunt nerăbdători să vorbească cu părintele care îi conduce în biserică zâmbitor.

▲ Tradiţia preotului de „spital“

Ca urmare a Protocolului din luna mai a anului 1991, semnat de Biserica Ortodoxă Română şi Ministerul Sănătăţii, prezenţa preoţilor în spitale a devenit legală. Înainte de război, preotul venea cu Ajunul şi Molifta prin spitale, iar surorile de caritate erau alături de bolnavi zi şi noapte. În spitalele din Ţările Române au existat capele şi preoţi. Tăvălugul comunismului a exclus Biserica din spitale, inclusiv preoţii şi monahiile aflate în slujba celor suferinzi.

▲ „Sunt bolnavă când nu vin la biserică“

Înainte să se îmbolnăvească, doamna Maria era o femeie împlinită, cu tot ce-şi poate dori un om. O casă, o familie, un soţ iubitor. Gusta în fiecare zi din bucuriile vieţii, fără să se gândească vreodată că acestea aveau să se sfârşească la un moment dat. Lucru care s-a şi întâmplat în ziua în care soţul ei a murit într-un accident de muncă. De atunci, toate necazurile pământului şi-au făcut loc în viaţa sa, asemenea unui cancer neîndurător care pune stăpânire pe un trup sănătos. A fost năucă câteva zile. Nu ştia pe cine să învinovăţească, cui să pună în cârcă toate nenorocirile vinovate de pierderea fiului ei, la scurtă vreme de la dispariţia tatălui. A mai rămas doar ea şi fiica, Elena, la care ţinea ca la ochii din cap, doar că singurul ei copil a ales să meargă în America, să-şi urmeze inima şi să-şi întemeieze propria familie. Mama a rămas singură. Îşi umplea zilele cu drumurile spre cimitir, cu flori proaspete în mâini şi lacrimi pe obraji. La un moment dat, nu le-a mai putut îndura pe toate şi a căzut bolnavă la pat. O serie de boli i-au măcinat zile întregi trupul în paturi de spital, flacoane întregi cu pastile i-au stat la căpătâi în locul vorbelor de îmbărbătare şi a încurajărilor propriei fiice, până a ajuns la spitalul Fundeni. Aici l-a întâlnit pe părintele Horia, care i-a „deschis“ ochii. Aici şi-a dat seama că există un Dumnezeu, că nimic din ceea ce i s-a întâmplat, bune şi rele, nu a fost decât spre folosul ei. Bolile, singurătatea şi poveţele părintelui au transformat-o. Au făcut-o un alt om. Mai atent la propriile acţiuni, fapte şi gânduri. Dacă înainte ca avalanşa răului să se prăbuşească peste ea, simţea că nimic nu-i poate sta în cale, că toată lumea e a ei şi că ceilalţi contează mai puţin, acum ştie cât de mult a greşit supraapreciindu-şi calităţile. Vine zi de zi la biserică. Are nevoie de doza de spiritualitate cu care se încarcă zilnic. „Sunt bolnavă când nu vin la biserică. Pot nici să nu-mi iau pastilele, dacă vin aici şi ascult predica, aprind o lumânare, iau o carte din biblioteca bisericii, e suficient. Aşa s-a învăţat sufletul. Eu ce-i pot face?“, conchide doamna Maria, cu ochii într-o lumânare aprinsă.

▲ Speranţa bolnavilor de la Fundeni

Biserica din lemn, ruptă parcă din vatra satului maramureşean, dă sentimentul unei familiarităţi aparte, rareori întâlnită în aglomeraţia marilor oraşe. Poate şi pentru că e mai tot timpul plină, că nu rămâne nici o clipă singură. Bolnavii vin în sfântul lăcaş să-şi găsească liniştea, să se privească în oglinda propriei conştiinţe, să o lustruiască cât mai e timp. Ce poate fi mai impresionant decât momentul în care, cu ochi rugători şi plânşi, un copil se închină icoanei Maicii Domnului? Un copil, nu cu mult peste 10 ani, cu tuburi la gât şi vene perforate de înţepăturile perfuziilor. Numai în astfel de momente ajungi să preţuieşti darurile cu care ai fost înnobilat, simple la prima vedere, dar indispensabile: să poţi merge, să te poţi hrăni singur, să petreci alături de prieteni, familie, să fii stăpânul propriei vieţi, fără să devii povară.

Bolnavii de la Spitalul Fundeni ştiu cel mai bine. Şi trăiesc doar din amintiri clipele în care aveau un corp sănătos, străin de boală.

Cu excepţia familiei şi a tranchilizantelor care le mai amăgesc durerile, existenţa bisericii şi a preoţilor de caritate înseamnă nepreţuit de mult pentru ei.

Biserica la care vin zi de zi să se roage este ridicată pe un soclu de beton, placată cu piatră şi acoperită cu şindrilă. Ceea ce îi dă un aspect rustic este pridvorul în formă de prispă, iar o turlă vine drept acoperiş. Atât catapeteasma, cât şi întreg mobilierul bisericesc sunt sculptate de meşteri români din Târgul Neamţ. Pictura bisericii, începută în primăvara anului 2004, a fost realizată în timpul a trei sfinte posturi: Sfântul Altar, în Postul Paştelui (2004); părţile laterale, în Postul Crăciunului (2004); iar partea de sus şi cafasul, în Postul Paştelui (2005). Slujba punerii pietrei de temelie a Bisericii „Sfinţii doctori Cosma şi Damian“ a fost oficiată de Prea Sfinţitului Varsanufie Prahoveanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, pe data de 10 decembrie 2001. Slujba de târnosire a avut loc la 1 iulie 2005.