Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Casa copilăriei părintelui Dometie Manolache

Casa copilăriei părintelui Dometie Manolache

Un articol de: Dumitru Manolache - 28 Ian, 2020

„Casele memoriale sunt templele unui popor”, spunea poeta Ana Blandiana. Când le trecem pragul, ar trebui să ne descoperim capul și să facem o cruce și o plecăciune, ca în fața unei icoane. În această iarnă, am fost la Târlele Filiu, un sat brăilean întemeiat în 1921-1922 de veterani din Primul Război Mondial din zona buzoiană Păltineni-Bălănești, împroprietăriți aici. În acest sat se află Casa memorială a cuviosului Dometie Manolache, cel despre care părintele Dumitru Stăniloae spunea că este „un erou al credinței, un suflet de mare sfințenie și ­puritate”.

Părintele Dometie Manolache, unul dintre marii duhovnici ai acestui ­neam, ucenic al părintelui Arsenie Boca, a fost „în toate ale Bisericii un combatant de linia întâi (...), mereu gata de jertfa supremă. S-a zidit total, nu numai cu trupul, dar și cu sufletul pentru zidirea mănăstirii sale (...). Părintele Dometie îmi apare în continuitatea cea mai apropiată a acelui Ghelasie (de la Râmeț, n.n.), părinte de același tip, modest și smerit, mereu în lucrare într-un teritoriu care se cerea apărat și, într-o oarecare măsură, recucerit. Părintele Dometie s-a adăugat frumos și cu cuviință înaintașului său întru sfințenie, întemeietori, ei sunt acum, de bună seamă, împreună rugători pe lângă Cel căruia I s-au devotat, pentru cei cărora li s-au devotat”, cum spune Costion Nicolescu într-o carte dedicată părintelui Dometie.

„Ne-am ținut de rudenie”

Localitatea Târlele Filiu din județul Brăila este doar un popas de copilărie al părintelui Dometie, cu numele de botez Stelian, el fiind născut în 13 octombrie 1924, în cătunul Mărculești, comuna Bălănești, județul Buzău, cel de-al patrulea din cei 12 copii ai familiei Ion și Filofteia Manolache. Despre această „bucată” din viața cuvioșiei sale se cunosc puține lucruri. În rândurile care urmează vom prezenta câteva informații inedite, așa cum viază ele în memoria documentelor și în cea încă luminată a celor care l-au cunoscut nemijlocit. 

Părintele Dometie Manolache a ajuns în acest sat brăilean cu familia sa după împroprietărirea din 1921 a țăranilor care au luptat pe fronturile Primului Război Mondial pentru reîntregirea țării. Tot atunci a ajuns la Târlele Filiu și Elena Bădiceanu, verișoara părintelui, care acum are 90 de ani. Ca și el, venise aici cu familia ei din aceeași comună buzoiană de munte, Bălănești. „Aici am copilărit. Dar nu a fost bună copilăria mea, pentru că părinții erau împărțiți: unul la munte, altul aici. Cu părintele Dometie am fost veri primari. Mamele noastre erau surori. Ca și familia lui, am ajuns în sat prin 1927, pentru că părinții noștri fuseseră împroprietăriți cu pământ la Târlele Filiu. Am ținut tot timpul gradul de rudenie cu el. Când se afla la Mănăstirea Rătești, l-am vizitat. Ce bine îi mai părea! Ne recomanda tuturor: «Verișoarele mele, verișoarele mele!» Fusese un copil deștept, atras de Biserică. Fratele lui mai mare a fost cântăreț aici, la biserica din sat. Când a plecat la Râmeț, a luat-o și pe sora sa Eugenia, care era învățătoare. După călugărire, aceasta s-a chemat maica Eudoxia. Ea a plecat la Domnul în 2013. Când ne vizita, noi îi puneam masa. Eram odată la casa de la munte, până ca el să se călugărească. Atunci a venit acolo cu opt fete ardelence, ucenicele lui, care ulterior s-au călugărit. Mai venea uneori prin sat și de fiecare dată ne vizita. Slujea chiar în biserica de aici. Avea o voce deosebită. Păstrez de la el o icoană cu Sfinții Împărați Constantin și Elena, pe care mi-a dat-o când am fost la Rătești. Pe vremea aceea nu eram căsătorită. Ne învăța tot timpul să ne rugăm, să spunem «Tatăl nostru» și alte rugăciuni. Maica Eudoxia a venit și ea pe aici. Casa unde se află acum muzeul este o locuință a familiei lor, în care se păstrează lucruri care le-au aparținut. La început, au locuit într-o altă casă, tot în zona aia”, ne mărturisește mătușa Elena.

O scrisoare inedită

Părintele Nicolae Sandu, parohul bisericii din Târlele Filiu, a cercetat documentele vremii și a descoperit lucruri inedite despre părintele Dometie și familia sa. „Prima denumire a satului a fost Filiu Târlele și făcea parte din comuna Filiu Budișteanu. Începând din 1923 până după 1930, veteranii împroprietăriți au început să se mute aici. Oamenii veneau din localitățile lor de baștină, își făceau un bordei, o locuință provizorie aici, munceau pământul toată vara, iar spre iarnă urcau cu roadele spre casele lor de la munte. Unii s-au mutat definitiv în sat, alți doar provizoriu. După colectivizare, mulți nu s-au mai întors pentru că pământurile le fuseseră luate cu forța de colectiv. Satul nostru a avut 930 de vetre de casă la împroprietărire, dar aici nu s-au mutat niciodată mai mult de 300 de familii. Tot în arhiva bisericii am găsit scris că prin anii ’60 ai secolului trecut existau 470 de capi de familie. A urmat declinul demografic, pentru că majoritatea celor mutați, veterani de război, au plecat la Domnul cam toți deodată. Cercetând în arhiva parohială, apoi în Arhivele Statului, am găsit multe informații legate de istoria parohiei, dar și legături cu familia părintelui Dometie Manolache. Am găsit, de pildă, actul de punere a temeliei bisericii, din 1936, în care este consemnat și numele tatălui părintelui Dometie, Ion Manolache, care făcea parte din Consiliul parohial. Tot acolo apare și numele Bădiceanu, unul dintre primarii satului, în casa căruia s-a făcut prima școală din localitate. În arhiva bisericii există o scrisoare trimisă de părintele Dometie, în 1965, preotului paroh de atunci, Consiliului parohial și întregii comunități, în care își exprimă regretul că nu a mai ajuns de mult timp în satul în care a copilărit, dar și grija față de credincioșii din parohie. Vorbește apoi despre faptul că a trimis niște veșminte și că va mai trimite calendare și alte obiecte bisericești, prin sora sa de sânge, maica Eudoxia. Mai dă mărturie că în vremea aceea slujea în cinci parohii din zona Râmeț, județul Alba, și faptul că îi poartă pe toți în rugăciune, că nu a uitat satul din care a plecat. Fratele cel mare al părintelui Dometie, Gheorghiță Manolache, a fost cântăreț la noi zeci de ani, singurul care a rămas în sat din familia lor, puntea de legătură între această așezare și părintele Dometie. Tatăl părintelui este înmormântat în cimitirul nostru, iar mama lui, Filița (de la Filofteia), este înmormântată la Mănăstirea Râmeț, pentru că la bătrânețe a fost călugărită și dânsa, cu numele de Filotemia, chiar de părintele Dometie. Maica Eudoxia, sora părintelui, a fost învățătoare la Bordei Verde, județul Brăila, și aici în sat. Părintele a mai avut o soră, Virginia, care a rămas în satul buzoian, dar a murit la nașterea primului copil. Casa memorială a părintelui a aparținut familiei lui. După 1989, fratele cel mai mic, Mihai Manolache, s-a îngrijit de ea. Venea aici periodic. Prin străduința lui, această casă a fost dotată cu obiecte care au aparținut familiei și părintelui, cum ar fi un felon, cărți despre viața sa, fotografii de familie, articole de ziar etc. Această locuință a devenit, oficial, casă memorială în 2001. Atunci s-a dezvelit și o placă de marmură în acest sens, eveniment la care a participat și Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian. Casa a fost donată parohiei, noi ne îngrijim de ea și căutăm să punem în valoare cât mai mult personalitatea părintelui Dometie, cel mai important fiu al acestui sat, cum îl numește ierarhul nostru”, ne mărturisește părintele paroh Nicolae Sandu. 

Ascuns în soba de paie

O altă persoană care l-a cunoscut pe părintele Dometie Manolache este Sorica Gârbă, de 81 de ani, din Ianca. O femeie care, împreună cu preotul paroh Cristian Cosmin Ion, a vizitat peste 165 de mănăstiri din țară, despre care a scris într-un jurnal! „Părinții mei au locuit la Perișoru, un sat de lângă Ianca, foarte aproape de gară. Tata era poștaș, ducea corespondența la Târlele Filiu, Perișoru și Berlescu. Pe vremea aceea, când eu aveam 12-13 ani, nu existau autobuze. Cei din Târlele se deplasau numai cu căruțe trase de boi. Părinții părintelui Dometie veneau cu trenul de la ei din Buzău și rămâneau la noi până ce tata avea drum la Târlele Filiu, cu șareta, cu căruța sau iarna cu sania. Atunci plecau și ei cu tata. Când se întorceau la Bălănești, tot el îi ducea la gară. Așa i-am cunoscut eu pe nea Ion Manolache, sau moș Ion Manolache, cum i se spunea tatălui părintelui Dometie, și pe tușa Filofteia, mama dânsului. Părintelui Dometie, deși era botezat Stelian, noi îi spuneam Ștefan. Sora sa, Eugenia, maica Eudoxia după călugărire, a fost colegă până în clasa a 7-a cu o soră de-a mea la Perișoru. Și ea venea și dormea la noi, câte două-trei zile, mai ales în vacanțe. Din familia lor, i-am mai cunoscut pe părintele Mihai Manolache, de la Brașov, care a fost în 2012 împreună cu maica Eudoxia la sfințirea bisericii din Târlele Filiu - «Sfântul Ierarh Nicolae» și «Sfântul Cuvios Mucenic Dometie Persul», noul hram primit atunci -, și pe unul Ionică. Era o prietenie frumoasă între familiile noastre. Toamna, mama mergea la ei la Bălănești, făcea acolo prune loșnite (uscate), magiun, pe care le aducea acasă în putini de lemn pentru iarnă. Părintele Dometie, un om domol, era mai mare ca mine. Rar îi scoteai vorba din gură. După ce terminase Teologia la București, noi, cum sunt copiii, îl tot întrebam cum e pe acolo. Iar el rar ne povestea câte ceva, zicându-ne: «N-am timp, altă dată!». Părintele a fost ucenicul Părintelui Arsenie Boca, duhovnicul său, la Mănăstirea Sâmbăta. S-a călugărit odată cu Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, cu care era prieten. Poate și de aceea îl urmărea Securitatea. Într-o zi a venit la noi cu un învățător de la Târlele Filiu, domnul Trandafir, aduși de tata la gară, să plece la București. Dar cineva i-a spus tatei că erau urmăriți și că urma să-i aresteze. Ca să nu fie prinși, părinții mei i-au ascuns în două sobe de paie! Nu a trecut mult și au și venit doi informatori de la noi din sat și au întrebat de ei: «Nea Tudore, unde sunt cei doi?» Tata le-a spus că i-a adus de la Târlele Filiu, că s-au dat jos din căruță la șosea și au plecat la gară. În noaptea aceea, părinții i-au scos din sobă, iar ei au dormit la noi, după care a doua zi au plecat. În 2012 am mers cu părintele Cristian Cosmin Ion la Râmeț. Știind că maica Eudoxia este acolo, am căutat să o întâlnesc. I-am spus că sunt Sorica lui nea Tudorică. Mă cunoștea după voce, dar nu știa care sunt dintre cele șase surori câte eram noi acasă”, ne-a povestit aceasta.

„Precum arde o lumânare în sfeșnic”

Pe 6 iulie 1975, părintele Dometie Manolache a plecat la Domnul. Era duminică. În ziua respectivă slujise Dumnezeiasca Liturghie, iar după-amiază plecase într-un sat din apropiere cu niște maici să aducă alimentele rămase acolo din cauza inundațiilor. La întoarcere, mai erau opt kilometri de drum până la mănăstire. „Maicile rămăseseră împrăștiate în urmă (...). În acel moment s-a lăsat, fără să spună un cuvânt. Le-a privit pe toate și s-a stins. A murit creștinește, fără dureri, așa cum e moartea drepților”, își amintea maica Ierusalima Ghibu, fosta stareță a Mănăstirii Râmeț, ucenică a părintelui. Fusese grav bolnav la gât, din cauza deselor răceli și forțării vocii. Suferise două operații la Sibiu. După șapte luni, se stingea, așa cum arsese, ca o lumânare. „Așa trebuie să ardem pentru Dumnezeu cu viața și ființa noastră, precum arde o lumânare în sfeșnic. Viața noastră trebuie să fie numai o rugăciune”, le spunea el maicilor. O viață scurtă, dar trăită intens și profund. O viață în care Târlele Filiu, satul copilăriei lui, și-a avut și el locul rezervat în inima sa. Și-a trecut sufletul prin moarte, mereu în lucrare și în urcare. De aceea, spunem și noi, deodată cu Ioan Alexandru: „Eu cred că a murit fără de trup/ Nu mai era nimenea acasă/ Și sufletul prin moarte l-a trecut/ Cum treci prin râu în brațe o mireasă./ Și de aceea este întreg aici/ Și a plecat întreg în altă parte/ Ca oriunde ai fi, să fii cu el/ Și pe pământ și dincolo de moarte”.

Citeşte mai multe despre:   Părintele Dometie Manolache  -   duhovnic  -   Arsenie Boca  -   IPS Antonie Plămădeală