Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Casa lui Caragiale a fost și rămâne literatura română

Casa lui Caragiale a fost și rămâne literatura română

Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 26 Aug, 2019

Ion Luca Caragiale nu a avut niciodată o casă a lui. A locuit toată viața cu chirie. În fostul Haimanale, care acum îi poartă numele, veți găsi un înlocuitor de înlocuitor al casei natale, la Ploiești, o casă foarte frumoasă, dar în care dramaturgul n-a călcat, iar în Berlin numele și numerotația străzilor s-au schimbat într-atât, încât se pare că placa memorială marchează un loc în care Caragiale n-a intrat. A trăit în schimb în casa de pe strada bucureșteană numită azi după el, casă recent revenită, după o lungă perioadă, în circuitul public, drept Centru cultural internațional.

 Nu e singurul lucru neobişnuit din destinul dramaturgului, inclusiv după moarte: a fost înmormântat în cavoul familiei din Berlin, oraşul în care murise; la insistențele lui Take Ionescu de a-l aduce în țară, a fost deshumat și sicriul urcat într-un tren; actele care însoţeau transportul mortuar s-au rătăcit, drept care vagonul a bântuit două săptămâni prin Austria; după care a dispărut sicriul! A reieșit că fusese abandonat într-o gară, unde a stat mai multe zile. Într-un târziu a ajuns în București și a fost reînhumat în Cimitirul Bellu.

Dar moștenirea lui e vie. 7.000 de oameni vizitează anual Muzeul I.L. Caragiale din Ploiești, secție a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, unde se organizează o mulțime de evenimente, inclusiv concursuri pentru elevi cu montări din dramaturgia lui Caragiale. Se află aici obiecte care i-au aparținut scriitorului, de la piese de mobilier, fotografii rare, tablouri, până la registre școlare și tocul cu care scria. Unele exponate au fost donate de fiica lui, Ecaterina, altele achiziționate în timp.

Muzeul s-a deschis în 1962, de ziua scriitorului (și aceea neclară), grație profesorului Nicolae Simache, considerat ctitorul muzeelor prahovene. Sediul fusese casa lui Gheorghe Dobrescu, primar al urbei, care a pus bazele rețelei de canalizare.

Așa cum ne povestește gazda noastră, Monica Bostan, Caragiale s-a mutat cu familia în Ploiești pe când avea 6 ani, pentru că tatăl lui primise aici o slujbă de avocat. Prima clasă a făcut-o la o școală care funcționa pe lângă Biserica „Sfântul Gheorghe”, unde a învățat să scrie și să citească în „slovă popească”, adică alfabetul chirilic, de la preotul și dascălul bisericii. Pe părintele Marinache avea să-l pomenească în cuvinte calde în „Duminica Tomii”.

După gimnaziu, Caragiale a studiat doi ani „mimica și arta declamațiunii”, doar avea unchi mari actori și fondatori de trupe de teatru, unde a fost sufleor Mihai Eminescu… Când i-a murit tatăl (care și el cochetase cu teatrul), Ion Luca avea 18 ani şi s-a trezit că trebuie să-și întrețină mama și sora mai mică. S-a mutat la București și a început să scrie la foile umoristice, care practicau un tip de umor gustat și acum: „Dați 50 de bani și o primiți gratis”, „Apare când iese de sub tipar”, „Tipărită în 33.333 de exemplare”.

Ce-a urmat, se știe. Cel puțin în ceea ce privește opera, căci despre viața lui nu prea se învață la școală. De pildă, că i se spunea „Moș Virgulă”, pentru că era obse­dat de topica frazei, de acuratețea exprimării și de punctuație. Îi „teroriza” pe tipografi, pentru că mai găsea ceva de corectat și după ce dăduse Bun de Tipar, și - după cum povestea Ecaterina, fata lui - se trezea noaptea preocupat că o frază nu e perfectă…

Umbra scriitorului la Haimanale 

Locuitorii și autoritățile din Haimanale (azi, Ion Luca Caragiale) au făcut eforturi pentru a onora numele celui care le-a cinstit localitatea. Cum casa natală a dramaturgului se distrusese, au ridicat alta, în apropiere, ca muzeu. Aceasta însă a ars într-un incendiu. La sfârșitul anilor ‘70 au mai construit una, din banii lor, drept Casă Memorială, în subordinea Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească”. Nu poate rivaliza cu surata ei din Ploiești, dar ține sus steagul amintirii celui mai cunoscut om de pe aceste meleaguri.

Ce căuta „albanezul din părțile Idrei” în Haimanale, pe atunci sat în Prahova, azi comună în Dâm­bovița? Tatăl viitorului scriitor îşi găsise o slujbă la Mănăs­tirea Mărgineni: copist, apoi secretar.

Gazda noastră, Cristina Heraș­cu, ne spune că pe locul casei natale vom găsi doar o placă come­mo­rativă. Cum nu există un plan al casei dispărute, pentru muzeu s-au mulțumit să facă o locuință rurală. Profesorii Marin Oproiu și Ion Gavrilă sunt cei care s-au ocupat, în 1979, de demararea proiectului casei, care și-a deschis porțile trei ani mai târziu, celebrându-se astfel 130 de ani de la nașterea lui Caragiale. Spațiul a fost populat cu fotografii, un scurt istoric al comunei, exemplare rare din cărțile lui Caragiale, un arbore genealogic, foaia matricolă a elevului Ioan Luca, desene, mici sculpturi și alte obiecte care nu au aparținut familiei, dar sunt din epocă.

Vine lume aici? Vine. Nu multă, dar vine. Inclusiv străini. Inclusiv, acum câțiva ani, ambasadorul Franței la București, Philippe Etienne (acum consilier al președintelui Emmanuel Macron), care a ținut să vadă locul de baștină al marelui scriitor român. Au fost în vizită, de asemenea, personalități ale lumii culturale românești, precum academicienii Eugen Simion și Răzvan Theodorescu sau omul de litere Ștefan Cazimir. Cât despre vizitatorii obișnuiți, „Am văzut în ultima vreme mai mult interes din partea tinerilor”, spune Cristina Herașcu.

În fiecare an, în ziua de naștere a dramaturgului, se organizează evenimente de la Târgoviște, capitala de județ, până aici, în special concursuri și montări teatrale, sub numele deja consacrat Caragialiana. Atunci, vine lume mai multă și la casa din fostul sat Haimanale.

Ultimul descendent cunoscut al lui Ion Luca Caragiale, Vlad, din partea fiicei scriitorului, s-a stins la Paris acum câțiva ani. Dar moștenirea celui care a scris „O noapte furtunoasă”, „O scrisoa­re pierdută”, „Momente și schițe”, „Năpasta”, „1907 din primăvară până-n toamnă” nu se va stinge niciodată.

Legende și adevăruri

Diverse legende circulă pe seama dramaturgului: că, în călătoria de nuntă, ca să nu fie proaspăta soție, Ecaterina, nevoită să spele, Caragiale arunca în fiecare zi cămașa pe care o purtase; că se-ntâmpla să se suie în tren și să plece să-și bea cafeaua la Paris; că și-a falsificat data nașterii; că de fapt era fiul actriţei Caliopi, prima soţie a tatălui (actul de divorţ se pare că n-a existat); o legendă a lansat-o el însuși, susținând că se născuse pe paie, în condiții jalnice, ceea ce e greu de crezut, căci familia era destul de înstărită.

Oricum, a fost toată viața nemulțumit de situația lui materială, în special de faptul că n-a putut trăi din scris, cum i s-ar fi părut (și ar fi fost) normal. A locuit toată viața cu chirie, în ciuda faptului că la începutul anilor 1900 – după două decenii de procese pentru succesiune! – a primit o parte din fabuloasa moștenire de trei milioane de galbeni a mătușii sale Mumuloaia. Dar Caragiale era generos, organiza mese bogate, cu multă lume, plătite doar de el, și nici măcar ca patron al berăriei Gambrinus și al restaurantului din Gara Buzău n-a făcut nici o afacere. Cum n-a făcut în calitate de copist la Tribunal, revizor școlar sau director al Teatrului Național.

Iată de ce marele scriitor n-a avut niciodată o casă a lui. Nu una de zidărie. Căci casa lui Ion Luca Caragiale a fost și rămâne literatura română, care ar fi fost cu totul altfel fără el.