Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj „Casa lui Fănuță” din Cizer, un „acasă ca demult”

„Casa lui Fănuță” din Cizer, un „acasă ca demult”

Un articol de: Dumitru Manolache - 18 Aug, 2017

„Țăranul este omul absolut!”, spunea Petre Țuțea, așezând astfel pe truditorul țărânii de-a dreapta soarelui, în curăția începuturilor creației, plămădind cu sudoarea, sângele, lacrimile, mintea și lucrarea mâinilor sale lutul veșniciei. Când am ajuns pe „Valea susanilor”, din satul Cizer, județul Sălaj, împreună cu părintele paroh Ananie Pojar, și am trecut puntea improvizată dintr-un copac peste râul Crasna în curtea „Casei lui Fănuță”, am știut că imuabilul nu se putea naște decât într-un asemenea spațiu.

„Poate că, astăzi, este altfel. Poate că nici satul nu mai e cel pe care ni-l descria Rebreanu sau Blaga și poate că nici locuitorii lui nu mai sunt țăranii de odinioară... Dar cum se spune despre suflet că e veșnic, nici sufletul satului românesc n-a murit, ci a pornit într-un fel de transhu­manță prin generații, din suflet în suflet de om, găsindu-și sălaș în inima și mintea celor care își au rădăcinile în el, chiar dacă ei sunt orășenii de astăzi.”

În această adâncă observație a istoricului și etnologului Tudor Sălăgean regăsesc întreaga dăruire pentru satul românesc autentic a doamnei Florica Criste, meșter popular și rapsod din Sălaj, care ne invită să trecem pragul „Casei lui Fănuță”. O locuință ridicată în 1886, în care „s-a strâns”, cu toate ale lui, spre a veșnici, satul tradițional sălăjean.

O gospodărie veche și vie

Doamna Florica trăiește aici într-un anume „acasă”, ce se dăruiește permanent, ca bucata de pită, brânza, ceapa și paharul de pălincă, oaspetelui care trece pragul oricărei familii sălăjene. Cunoscut rapsod și meșter popular, colaborator al Televiziunii Române și al Radioului Național, doamna Florica Criste este un fel de memorie vie a satului. „Casa lui Fănuță” este rezultatul proiectului „Acasă ca demult”, prin care meșterul popular și familia sa au rânduit aici, la Cizer, între dealurile cu păduri de fagi, carpeni și mesteceni, o gospodărie autentică, într-o locuință veche, construită din piatră de râu, lemn și pământ, învelită cu țiglă, văruită în albastru, cu poartă, prispă și stâlpi. Am pășit așadar peste cele două pietre care țin loc de prag într-un spațiu mai apropiat începuturilor neamului nostru, și deloc asemănător celui prezent, sperând că sufletul satului românesc nu a murit, ci mai degrabă „a pornit-o într-un fel de transhumanță prin generații”, cum spune domnul Tudor Sălăgean.

„Acest obiectiv nu este o casă-muzeu. Este o casă tradi­țională locuibilă. Prin 1922, a fost extinsă și reconstruită. În această formă trăiește și astăzi”, ne spune doamna Florica. O femeie care a învățat de la bătrâni să țeasă, să coasă și „tot ce se poate face de mână”. Meserii pe care le-a predat și la Școala de artă din Cluj.

„Ca rapsod, am cules folclor din 46 de localități. Dacă mi-ajută Dumnezeu, voi publica un volum cu ceea ce am adunat. Am vrut astfel să văd care sunt diferențele și asemănările dintre portul popular și grai, corindă, cântec și descântec. În toată această cercetare m-a impresionat cel mai mult felul omului de a fi”, ne spune aceasta.
Privim jur-împrejur lavițele pline cu haine, grinzile de care sunt atârnate plante uscate, cofele din lemn, oalele de pământ, blidele, cănile și ulcelele, icoanele, peretarul de lână, oala cu plante binecuvântate, patul cu saltele umplute cu paie, perinile lungi, inventarul casnic și masa, pe care dintr-o strachină ne ispitesc trei feluri de brânză, pita coaptă pe vatră și pălinca. Tot atâtea invitații de a le degusta, căci mâncând din ele, cu siguranță, vom zbura în timp, întorcându-ne, cum mai spuneam, spre curăția primelor zile ale începuturilor.

De la bunici la nepoți

„Locuitorii de prin satele noastre nu știu ce să facă cu aceste lucruri vechi, ce valoare au ele. Asta m-a determinat să amenajez această casă. Când am cumpărat-o noi, vreo 22 de ani nu fusese locuită. Bătrânii muriseră, moș­tenitorii sunt la Cluj. Am reparat-o ca să fie iarăși vie. Pentru că oamenii locului uneori nu mai spun ceea ce știu din bătrâni, nu mai vor să vorbească popular, am organizat manifestarea «De la bunici la nepoți». Le-am dat elevilor din Cizer tema să scrie o poezie populară. Știam că bătrânii știu tot felul de zicale, pe care nu le spun oricui. Așa că am rugat copiii să-i întrebe pe părinți, pe bunici, cum se zice de deochi, cum se strigă la nunți, cum se cântă la mort și altele. Așa am aflat multe lucruri uitate. Și tot așa am transpus în scene de teatru popular obiceiuri de peste an, cum ar fi «La Cizer de Sânziene». Multe am învățat de la o bătrână, care a fost în tinerețe moașa satului. Știa toate descântecele. Ce m-a impresionat cel mai mult din ceea ce am aflat de la ea este faptul că toate aceste producții populare au la bază o rugăciune și sfânta cruce, ca «să fie de leac», cum spun ei. Și este foarte important acest mod în care, în credința populară din zonă, se face trecerea de la negativ la pozitiv. În cadrul manifestărilor noastre, am reușit să demonstrăm, de pildă, că și în Sălaj există costume populare autentice. Sunt aici pe vale femei care nu le-au mai îmbrăcat de 30-40-50 de ani, de când s-au măritat. Și am reușit să le determin să le îmbrace”, ne mărturisește rapsodul popular.

Zestrea ca moștenire

După ce am gustat din bucatele puse pe masă, am întrebat-o pe doamna Florica ce este satul, acest „acasă ca demult”, și mi-a răspuns: „Satul de altădată se regăsește uneori chiar și într-o scândură. Casa aceasta este o formă de identitate. Iar în manifestările obiceiurilor și tradițiilor de aici, cu evidente și puternice conotații creștine, descoperim și vechimea creștinismului românesc. Pentru că toate cele ce sunt bune și frumoase vin dintr-o singură rădăcină”.

Am părăsit „Casa lui Fănuță” mulțumind gazdei. Și, în timp ce treceam puntea de peste Crasna, îndreptându-ne spre alte sate sălăjene, spre timpul nostru înorășenit, privind bisericile și casele, vedeam și eu imprimate pe ele, cum spune domnul Tudor Sălăgean, toate „bătăturile palmelor țăranilor care le-au făurit și care ni le-au lăsat ca zestre”. De aceea, poate, fiecare dintre noi trebuie să trăim, fie și o singură dată în viață, un „acasă ca demult” al nostru, cum se trăiește la Cizer.