Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Cerneți, mănăstirea ca o tindă de rai

Cerneți, mănăstirea ca o tindă de rai

Un articol de: Dumitru Manolache - 24 Aug, 2019

„Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu”, spunea părintele Teofil Părăian. Într-o asemenea tindă, sfinţii respiră prin rugăciunile călugărilor, iar omul se retrage din propria-i inimă pentru a-I lăsa locul lui Hristos. Când istoria și sfințenia se întâlnesc între zidurile unei mănăstiri, cei care îi trec pragul simt deja miros de rai. Așa am simțit și noi pășind dincolo de poarta Mănăstirii „Sfânta Treime” din satul Cerneți, județul Mehedinți.

O inimă ce bate în inima unui sat. Așa este mănăstirea me­he­dințeană fortificată Cerneți, aflată în mijlocul satului cu același nume. Am ajuns aici atrași de chipul ei robust, ce se zărește de pe centura municipiului Drobeta-Turnu Severin. Pășindu-i pragul, simți cum te rupi de lume, cum ți se desprinde zgura zilei de pe față și cum toate isprăvile clipei din care vii nu mai valorează nimic. Se trăiesc aici o liniștire a inimii și o bucurie aparte, care iau chip de rodie, cum sunt chiar rodiile adevărate înflorite în curtea așezământului. Aici aveam să petrecem un ceas, golindu-ne inimile, pe cât am putut, pentru a Se putea așeza acolo Hristos, umplând-o.

Istorie și pictură

Dacă satul Cerneți este menționat prima oară la 27 august 1571, numele său de sorginte slavonă „Cernigrad” însemnând „târgul cel negru”, cum apare într-o schiță geografică a județului, despre începuturile mănăstirii nu se cunosc date tot atât de sigure. Unii istorici spun că ar fi fost zidită în 1676 de Grigore Ghica Vodă, alții că ar data de la 1663, când a fost închinată Mănăstirii Tismana, în timp ce un document descoperit de Aurelian Sacerdoțeanu atestă faptul că domnitorul Mihnea Vodă (1658-1659) ar fi început zidirea ei. Lucrarea ar fi fost continuată de Grigore Ghica (1660-1664), iar în 1663 ar fi ajuns metoc al Tismanei. Ultimul viețuitor pomenit este protosinghelul Ghenadie, trecut la Domnul în 1837. Între zidurile mănăstirii a funcționat prima școală românească din vestul Olteniei, pe la 1780, iar din 1837, biserica ei a devenit locaș de parohie, păstrând autoportretul lui Ghenadie în relief plat, încastrat în zid, considerat cea mai veche operă de acest gen din țară.

În curte și apoi în biserică, maica stareță Grigoria Murgilă ne continuă istoria așeză­mântului: „Mănăstirea actuală s-a înființat în 2005, dar de-abia în 2008, când am venit noi aici, adică eu și maica Teodora, s-a reînnodat viața monahală. Deși în timp am fost mai multe, acum suntem doar trei maici. Mai întâi a trebuit să curățăm locul de gunoaie, pentru că fusese părăsit. Apoi, între 1994 şi 1997, a fost consolidată biserica și restaurată pictura. Acoperișul fusese stricat în întregime, pe biserică și în interiorul ei creșteau copaci, iar podeaua era putredă. În biserică se intra pe o fereastră din absida din dreapta, pentru că gunoaiele de afară ajunseseră până la nivelul geamurilor, ceea ce a întreținut igrasia, care i-a afectat fresca de pe partea aceea. Pictura, de o valoare deosebită, a fost realizată în trei etape: primul strat pe la 1662-1672, al doilea pe la 1827, când a fost reparată biserica, și tot atunci a fost ridicată și actuala catapeteasmă de zid pictată, care este deosebită. Ultimul strat a fost zugrăvit pe la 1866. Pe catapeteasmă, în icoana Mântuitorului de pe cruce, de-a dreapta și de-a stânga Lui, sunt înfățișați și iudeii care Îl huleau. În aceeași zonă se află și o inscripție, nedescifrată, în limba arabă. Straturile de pictură au fost zugrăvite în urma repetatelor incendieri ale mănăstirii de către turci, care făceau dese incursiuni în acest sat pe care îl jefuiau. În 2010, s-au făcut săpături arheologice în incinta mănăstirii, descoperindu-se urme de chilii arse, refăcute de patru ori. O scenă mai puțin reprezentată în biserici este și cea a «Tronului Etimasiei». Adică tronul de judecată al Mântuitorului, pe care este înfățișat Duhul Sfânt, Care rămâne în Biserică până la cea de-a doua venire a Domnului. Satul Cerneți a fost reședință de județ vreme de trei secole, după ce turcii au ars Severinul pe la 1533. De aceea s-au ridicat multe biserici aici, trei dintre ele, monumente istorice, existând și astăzi. În zidul sfântului locaș, în partea de miazănoapte, a fost îngropată o fată, Maria, care, în 1826, a murit, la 13 ani, în ziua nunții, cum reiese din inscripția de pe crucea încastrată în locul respectiv. Era probabil fiică de boier important. Un clopot al mănăstirii a fost furat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către nemți, iar celălalt a fost luat probabil pentru vreo biserică nouă. La fel și Sfântul Chivot din Altar, și candelabrul mare, care avea o inscripție a călugărului Ghenadie, cel care a lăsat mai multe semne pe pereții ­bisericii”, ne mărturisește maica stareță.

Locuiți de liniște

Înconjurăm zidurile maiestuoasei biserici, privim basorelieful lui Ghenadie și zecile de cruci culcate în jurul sfântului locaș. Apoi admirăm nemaiîntâlnita catapeteasmă și pictura din interior. Ne încearcă o liniște aparte, în timp ce inima se tot golește de gânduri, ispite, trufii, egoisme și câte și mai câte stăteau adunate acolo din colbul viețuirii noastre cotidiene. Ghicindu-ne starea, maica stareță Grigoria ne vorbește despre nevoirile monahiilor de aici.

„În acest loc ne simțim ocrotite de Dumnezeu și de Maica Domnului. Deși trăim în mijlocul lumii, suntem rupte de ea. Întoarcerea în mănăstire de pe unde mai mergem este ca o revenire la așezarea noastră sufletească, pentru că aici ne formăm și creștem duhovnicește. Faptul că în acest loc s-au nevoit călugări, există un duh de sfințenie pe care l-am simțit de când am călcat aici. La fel am simțit și când am intrat în biserică. Acest monument, care vine din timp și «calcă» prezentul lumii atât de tulburat, duce în viitor un mesaj puternic de statornicie în cre­dință a acestui neam. Comuniștii au vrut să demoleze biserica, considerând că sunt prea multe în sat! Însă părintele Victor Bob­leanță, un preot în vârstă, vrednic de pomenire, s-a opus, luptând mult pentru ca ea să rămână în picioare, riscând chiar închisoarea. Și toate au fost voia lui Dumnezeu, Care a rânduit ca monumentul să fie salvat, trecut în patrimoniul Muzeului Porților de Fier din Severin, împreună cu toate obiectele de cult care i-au aparținut, pe care noi încercăm acum să le recuperăm”, ne mai spune aceasta.

Am părăsit Mănăstirea Cer­neți locuiți în inimă de o liniște rar atinsă, murmurând în gând, ca o litanie, câteva versuri ale lui Nichita Stănescu: „...m-am tras din mine însumi/ adică din acel mine care-a fost./ Eu sunt cel care nu se poate fără de El./ Eu sunt cel care nu s-a putut fără de El./ Eu sunt cel care a dat mărturie/ pentru existenţa lui Dumnezeu...”