Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Cetăţuia Negru Vodă, altarul de sub pleoapa cerului

Cetăţuia Negru Vodă, altarul de sub pleoapa cerului

Un articol de: Dumitru Manolache - 25 Mai, 2010

"Şi legământ va fi, de rânduiala se va ţine, nimic nu va lipsi...", spune jurământul celor trei mari sihaştri ale căror vieţi s-au îmbunătăţit până au atins curăţia sfinţilor în Valea Chiliilor, de pe versantul unui pisc ce se contemplă în apele Dâmboviţei.

"Ne împresoară trecutul... ne împresoară gândurile, nesiguranţele şi temerile ceasului de faţă", avea să scrie şi Gala Galaction după ce vizita cu mult timp în urmă Schitul Cetăţuia, din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului de astăzi, una dintre cele mai fascinante aşezări monahale de la noi.

Drumul spre Cetăţuia e o altă Cale a Crucii, pe care străbătând-o, fără să vrei, te gândeşti la trecut, la prezent şi, cel mai mult, la desăvârşire prin jertfă.

Astăzi, Cetăţuia Negru Vodă, poate cea mai fascinantă şi tulburătoare aşezare monahală de la noi, are rang de mănăstire. Înălţată pe piscul unui munte, la peste 800 de metri deasupra mării, poate fi asemuită uşor cu celebrul complex monahal Meteora din Grecia. Locul bineplăcut lui Dumnezeu se află pe drumul dintre Târgovişte şi Câmpulung Muscel, între Valea lui Coman, Valea Chiliilor şi apa Dâmboviţei, deasupra localităţii Cetăţeni.

De la zgura infernului cotidian, pe Golgota desăvârşirii

După ce treci de aşezarea de la poalele pintenului, lăsând în urmă zgura infernului cotidian, cărarea abruptă te poartă spre lumina înălţimilor ca pe un posibil drum al Golgotei. Căci, vrând-nevrând, urmezi o cale a desăvârşirii prin jertfă, care te obligă, precum indică şi icoanele prinse pe pomi şi pe stânci, să te lepezi de griji, de răutăţi, de pizme şi nevrednicii sufleteşti, în aşa fel încât, odată ajuns sus, să te poţi înfăţişa în faţa Domnului cu sufletul liniştit, gata de mărturisire şi rugăciune. Loc sfânt încă de pe vremea strămoşilor daci

Impresionanta bisericuţă săpată în stâncă pe vârful pintenului este o mărturie vie a trecutului. Aici a existat în vechime o cetate dacică, cu siguranţă şi un altar al cultului zalmoxian, ale căror urme trăiesc şi astăzi spre aducerea aminte a strămoşilor noştri. Credinciosul ajuns aici poate încă vedea o cisternă pentru apă săpată de daci în piatră, imaginea unui cavaler trac pe o stâncă şi tulburătoarea Peşteră a Moşului, unde s-a nevoit cândva un preot dac, iar mai târziu, cel mai în vârstă călugăr creştin al schitului, după cum spune tradiţia locului.

Aproape de aripile îngerilor şi de ochiul cerului

Poate niciunde în România nu te simţi mai aproape de Dumnezeu şi de îngeri ca aici. Sutele de candele aprinse în biserica din piatră, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, tainicul izvor din altar, care începe să verse picături în chiar ziua Izvorului Tămăduirii, retrăgându-şi lacrimile în adâncuri la 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, urmele paşilor imprimaţi în stânca din vârful muntelui, despre care tradiţia musceleană spune că ar aparţine legendarului domnitor Negru Vodă şi membrilor familiei lui care, cu atâta sârg, s-au rugat încât s-a topit

piatra sub tălpile lor, ancestralele semne şi înscrisuri de pe stânci te aduc cu sufletul aproape de aripile îngerilor şi de bunătatea iertătoare a Domnului.

Sfântul care şi-a aflat plecarea la Domnul

La umbra credinţei, pe aceste locuri au păşit şi au trăit în smerită rugă cu sihaştrii şi Basarab I, şi Vlaicu Vodă, şi Nicolae Alexandru, şi Ioan Radu Vodă, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Şerban Vodă Constantin Brâncoveanu, Carol I şi alţii.

Astăzi, aici, în acest cuib al ortodoxiei, se nevoiesc câţiva părinţi, sub înţeleapta păstorire a protosinghelului Modest Marian Ghinea, gata oricând să te primească cu o vorbă bună şi să-ţi povestească cu dragoste părintească despre gloriosul trecut al locului. Şi, cu siguranţă, rotunjirea modestei noastre treceri nu ar fi fost încheiată fără să pomenim de Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel, a cărui canonizare a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române anul trecut, cu ziua de prăznuire la 26 iulie.

Acest monah plăcut Domnului atât de mult a preţuit smerenia încât, despărţindu-se de toate plăcerile şi ispitele lumii deşarte, s-a retras într-o grotă a muntelui de la Negru Vodă, lăsându-ne foarte puţine urme lumeşti despre sine şi doar bucuria de a-i descoperi după ani şi ani nevoinţa de 50 de ani şi lucrarea sa isihastă ştiută doar de Domnul.

Puţinele date referitoare la viaţa pământeană a acestui pustnic se referă doar la cele cunoscute nouă din alte vieţi de sfinţi (aducerea o dată pe săptămână de către un ucenic a apei şi pâinii pentru trup şi duminica a Sfintei Împărtăşanii, ca hrană a sufletului de către stareţul mănăstirii) şi ceva mai mult despre descoperirea Tainelor lui Dumnezeu, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut, precum şi ziua plecării în ceruri. De aceea, minunatul părinte şi-a săpat singur mormântul în grota sa, încrustându-şi în dreptul capului anul trecerii la cele veşnice, 1638. Aşezându-se în mormânt în ziua de 26 iulie, a adormit întru Domnul, somnul fiindu-i păzit de firea necuvântătoare, adică de un păianjen, care a ţesut în jurul trupului său o pânză ca un epitaf. În 1944, moaştele sale au fost descoperite în acest veşmânt de către Cuviosul Paisie, stareţul Mănăstirii Cetăţuia Negru Vodă. Aşezate în biserica mănăstirii, binemirositoarele rămăşiţe pământeşti au început să vindece bolnavii şi să redea nădejdea nevoiaşilor. Comuniştii însă au ordonat reînhumarea moaştelor. După ani şi ani, stareţul mănăstirii împreună cu tot soborul au redescoperit Sfintele Moaşte ale Cuviosului Ioanichie Schimonahul, le-au readus în biserică, pentru ca, anul trecut, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să le recunoască sfinţenia prin canonizarea cuviosului.

Fie căutarea noastră şi mărturisirea bineprimite de Domnul, asemenea rugăciunilor nevoitorilor părinţi de la Cetăţuia Negru Vodă, iar întoarcerea în lumea de zgură a infernului cotidian mai uşoară şi mult mai curată.