Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Comorile din „Casa Zamfirei“

Comorile din „Casa Zamfirei“

Un articol de: Constantin Gherasim - 07 Oct, 2008

Preotul Daniel Puiu a amenajat în satul în care slujeşte, Sănduleni, judeţul Bacău, un muzeu superb, poate unic în felul său. Pasionat de tradiţia românească, părintele este un colecţionar de lucruri vechi, care vrea să păstreze ceea ce a mai rămas bun de la oamenii locului: mobiler vechi, obiecte lucrate la roata olarului, ceasuri de perete, sculpturi în lemn, măşti tradiţionale, icoane pe sticlă şi lemn, fiare de călcat, maşini de măcinat cafea, tablouri, şi lista poate continua. Minunăţiile din Muzeul „Casa Zamfirei“ sunt multe, iar zelul preotului Puiu de a aduna ceea ce s-a mai păstrat vechi în zonă este impresionant.

Acum a extins muzeul, prin amenajarea unui spaţiu într-o casă lângă biserica situată pe şoseaua Bacău-Oneşti... Să-l viziteze toată lumea şi să admire dragostea unui slujitor bisericesc pentru tradiţiile şi valorile culturale şi spirituale ale acestor meleaguri.

Am plecat cu maşina spre satul despre care nici specialiştii nu ştiu prea multe lucruri. Am ajuns în dreptul bisericii unde ştiam că vom fi aşteptaţi de preotul satului, Daniel Puiu. Când ne-a văzut, ne-a explicat că ar fi mai bine să mergem cu căruţa acolo unde ne-am propus. Fără alte discuţii, am acceptat propunerea. Părintele Puiu s-a urcat sprinten în teleguţă, a luat biciul în mâna dreaptă şi ne-a făcut semn să-l urmăm. Orăşeni comozi, ne-am aşezat în cele din urmă, pe scândura montată de-a latul căruţei şi-am plecat la drum. Cu barba lungă şi-o faţă de schivnic format la Mănăstirea Golia, preotul din Sănduleni şi-a arătat iute îndemânarea. Într-o mână hăţurile, într-alta biciul. „Prefer să conduc o căruţă cu cai, decât o maşină“, ne-a spus el. Bucuria de a ne arăta colecţia sa de obiecte vechi, strânse de-a lungul anilor, s-a văzut din prima clipă. Calul s-a conformat pişcăturilor de bici şi a pornit la galop. La un moment dat, părintele a oprit. În cale a apărut o femeie din sat, ţinând în mână, două ulcele pictate. Le-a dăruit cu bucurie preotului. „Uite-aşa adun eu. Ca moartea“, ne-a zis el.

La Muzeul „Casa Zamfirei“

Cursa n-avea să fie prea lungă, în ciuda drumului greoi. Am legat iapa de un copac şi am luat-o la pas. Cu oarece îndoială în suflet, printre scaieţi şi cărări pline de noroi, am urcat pe coama dealului, de unde se putea zări acoperişul muzeului. Un corp de case vechi, o parte acoperit cu draniţă, o alta cu tablă de culoarea ruginei. În câteva minute, călăuziţi de preot, ne-am trezit în faţa porţii sculptate în lemn, de care stătea atârnat, ca un simbol al locului, un jug. Printre salcâmii crescuţi de jur-împrejurul gardului, se puteau întrezări pereţii exteriori încărcaţi cu îngeri, sfinţi şi scene biblice. Toate pictate de Vasile Spiridon. Nu cine ştie ce pictor consacrat, ci cântăreţul bisericii din sat, un pasionat de arta plastică. Tonusul viu al imaginilor, reprezentate pe un fond de culoarea cerului senin, ne-a trezit zâmbetul.

Părintele a tras iute zăvorul de lemn al porţii şi ne-a condus pe cărăruia bătătorită cu piatră de râu, până în faţa uşii. Deasupra, un alt desen, sub forma unei bucăţi de lemn, pe care stătea scris cu litere de-o şchioapă: „Muzeu Casa Zamfirei“. Denumirea n-avea nimic a face cu nunta de care pomenea, în poezia sa, George Coşbuc. „Am ales numele Zamfira, pentru că aşa o chema pe ultima femeie care a locuit în casă“, ne-a explicat preotul Puiu. Pe partea dreaptă, lângă muzeu, îndreptată spre răsărit, o măsuţă rotundă de ciment. O micuţă masă a tăcerii, aici, în inima naturii. Aveam să aflăm că oamenii şi preotul vin pentru a mai oficia slujbe în aer liber. Deasupra, o vie cu struguri mari şi negri, ce va deveni, în câţiva ani, conform spuselor părintelui, o veritabilă cupolă.

Mirarea şi uimirea m-au cuprins imediat după ce am trecut pragul casei. Şovăiala că acolo se putea găzdui un muzeu autentic a dispărut ca prin minune. O rânduială a lucrurilor casnice, boiereşti sau nu, demnă de toată admiraţia. Aburii tradiţiei ne-au învăluit în câteva secunde. Mobiler vechi, obiecte lucrate la roata olarului, ceasuri de perete, sculpturi în lemn, măşti tradiţionale, icoane pe sticlă şi lemn, fiare de călcat, maşini de măcinat cafea, tablouri, şi lista poate continua. Toate expuse într-o singură cămăruţă.

Are în muzeu ceasul boierului care a botezat-o pe mama sa

Părintele Puiu a insistat să aştept până când se îmbracă în costumul naţional. Apoi, a început prezentările. „Vitrina cu geamul de cristal o am din casa unui boier din Târgu Ocna. Dincolo, în camera cealaltă, pe perete, am expus ceasul boierului Leordeanu din Moineşti. Am mai multe obiecte de la boier, inclusiv un scaun. El a botezat-o pe mama şi, pe patul de moarte, a cerut chiar să-i fie dăruite o parte din lucruri“, ne-a lămurit părintele Puiu. Despre icoanele pictate pe lemn, aşezate ca un brâu de jur-împrejurul camerei, aveam să aflu, cu surprindere, că au fost create de însuşi preotul satului. „Sunt icoane noi cu tentă veche. Unele le-am avut şi pe la expoziţii“, mi-a spus preotul, detaliindu-mi tehnica folosită. Lemnul vechi şi talentul rezolvă totul. Pe lângă acest har cu care Bunul Dumnezeu l-a înzestrat, părintele a dat dovadă şi de o imagine extraordinară. Dovada? Nu doar Muzeul „Casa Zamfirei“, ci şi icoana Sfântului Gheorghe, a cărui aureolă a fost conturată cu ajutorul unei potcoave originale. „Aveam nişte potcoave vechi şi ce-am zis? Dacă Sfântul Gheorghe apare călare pe un cal, de ce să nu pun şi o potcoavă? Pentru că, spun oamenii, potcoavele aduc noroc. Şi Sfântul Gheorghe nu cred că s-ar supăra“, ne-a explicat el. Interesantă s-a dovedit a fi şi masca lui Vlad Ţepeş, sculptată în lemn şi aşezată pe un scaun, lângă imaginea lui Avram Iancu. Vechimea acesteia nu o mai ştie nimeni. Nici părintele care a achiziţionat-o. Dar figura voievodului te poartă cu gândul la scrierea lui Bram Stocker, care a făcut înconjurul lumii. În cealaltă cămăruţă, o ladă cu zestre, pictată cine ştie când, şi alte obiecte de etnografie, strânse de-a lungul anilor. Tot de preot. În rama ce desparte cele două geamuri de la singura fereastră a încăperii, ghidul ne-a arătat şi o ascunzătoare a bătrânilor care-au trăit acolo. „Este o bucată de lemn ce se ridică. Am descoperit-o pe când ştergeam geamul. Am simţit că este gol înăuntru. Am găsit tămâie şi anaforă. Pusă de bătrâni cine ştie când“, ne-a zis părintele Puiu.

Dintr-un dulap, a scos un cuţit de la o baionetă despre care s-ar putea spune că a trecut prin Războiul de Independenţă. Dacă nu, cu certitudine prin Primul Război Mondial. „Baioneta s-a păstrat în condiţii foarte bune. Am găsit-o lângă coteţul porcilor. Era băgată în teacă, plină de vasilină. Şi am adus-o aici“, avea să ne lămurească preotul.

Capela din muzeu

Când am ieşit din Muzeul Zamfirei, şi am pornit către o altă uşă, am aflat şi motivul pentru care sunt pictaţi pereţii exteriori. În acel loc a fost creată o capelă. De acolo, părintele Puiu ne-a scos la lumină bucăţi din catapeteasma primei biserici din Sănduleni, zidită în urmă cu două veacuri de boierul Rosetti Tescanu şi distrusă în perioada comunistă. „Uitaţi! Aceste uşi împărăteşti sunt din epoca lui Sf. Voievod Ştefan cel Mare“, a afirmat el, scotocind printre bucăţile de lemn pictate şi sculptate.

Minunăţiile din Muzeul „Casa Zamfirei“ sunt multe. Iar zelul preotului Puiu de a aduna ceea ce s-a mai păstrat vechi în zonă este impresionant. Poate chiar model, în contextul în care valorile tradiţiei se sting încet, dar sigur. Acum a extins muzeul, prin amenajarea încă unui spaţiu într-o casă lângă biserica situată pe şoseaua Bacău-Oneşti... să-l viziteze toată lumea şi să admire dragostea unui slujitor bisericesc pentru tradiţiile şi valorile culturale şi spirituale ale acestor meleaguri.