Crăciunul în Spitalul „Alfred Rusescu“

La Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi al Copilului (I.O.M.C.) "Alfred Rusescu", din bulevardul Lacul Tei nr. 120, sector 2, Bucureşti, copiii aşteaptă ca Moşuâ să sosească dintr-o clipă într-alta. S-au pregătit cu colinde, poezii şi cântecele. Acest Crăciun vine cu speranţa că 2012, declarat de Patriarhia Română ca "An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor", va fi salvator pentru mulţi dintre cei suferinzi.

Există un loc ca nici un alt loc pe strada Berechet, că dacă n-ar fi existat, nu v-aş mai fi povestit. Acesta este un spital, unde găseşti copii berechet şi oameni cu suflet bun. O căsuţă cu patru niveluri, a cărei organizare internă urmează modelul programării activităţilor din interiorul unui stup de albine.

"Mami, aici m-am născut eu?", întrerupe brusc gândurile povestitorului - care tocmai intră în spital - o codană brunetă, de vreo cinci ani, fără astâmpăr, cu picioare bâţâite, atârnate pe un scaun tip fotoliu de lângă uşa capelei din ambulatoriu.

Valuri de zâmbete. Mămici, tătici, asistente schimbă priviri complice, care lasă să se înţeleagă cât de drăgălaşă şi isteaţă e "asta mică". Până şi portarul a renunţat pentru un moment la mina serioasă de om al legii, vigilent, şi în spatele zâmbetului răsare copilul-portar, astăzi grizonat.

"Mi-e flicăăă, nu vleauuu", se tânguie cu lacrimi în barbă o fetiţă frumoasă, frumoasă, tocmai coborâtă dintr-un basm cu prinţese. Dă să alerge pe scări, spre ieşirea din spital. O mamă cu un băieţel bălai în braţe o opreşte la timp. Ochii albaştri ai copilului şi pielea de lumină îl fac pe povestitor să rămână mut în faţa acestei opere de artă vie - simbol al maternităţii, al iubirii între mamă şi copil. Pe holul cel mare, mai sunt alte asemenea exemple. Cuibăriţi în braţele mamelor, senini şi fără nici o grijă, copiii sunt ca nişte făpturi serafimice. Mame cu îngeri în braţe, ale căror aripi nu se văd, sunt peste tot în jurul nostru!

Un brăduţ împodobit, cu lumini, globuri şi beteală bucură micuţii care aşteaptă pentru consultaţii. Pe o masă sunt jucării. Deşi totul este învăluit, ca un cocon, într-un zumzet strident, atmosfera nu este una apăsătoare. Te îngrijorezi doar când vezi copii sau prunci cu semne evidente ale afecţiunii lor - ochi bandajaţi, mânuţe prinse în ghips, ochi trişti şi încercănaţi.

Cămăruţa ocrotită de Sfânta Parascheva

Un hol lung şi îngust duce spre cabinetul medicului Petru Damir. Uşa simplă, spoită în alb, nu lasă deloc bănuiala că în spatele ei se întâmplă adevărate minuni, toate sub ochii Sfintei Parascheva, care priveşte dintr-o icoană urcată sus, lângă fereastră. Copii însoţiţi de mame sau de taţi, alţii chiar de ambii părinţi intră şi ies întruna din cămăruţa doctorului. Păşesc îngrijoraţi şi, la ieşire, saltă optimişti. Petru Damir are alura lui Moş Crăciun şi darul de a aduce bucurie oamenilor, fie că sunt mici sau mari. Biroul în care îşi desfăşoară activitatea de zeci de ani este mai mult decât "spaţiul de la serviciu". Locul acesta este însuşi Petru Damir, medicul şi pictorul. Un medic cu o inimă pictată în culorile copilăriei şi ale omeniei.

Tămăduitor de trupuri şi de suflete, doctorul fără de arginţi (cum sunt mulţi dintre colegii săi din institut şi nu numai) şi-a dedicat viaţa profesiei. Mai bine spus, misiunii de a alina suferinţe.

Cei mai mici dintre pacienţi, după ce sunt consultaţi, se apropie de masa la care medicul notează reţetele, tratamentele. Se uită curioşi şi unii chiar silabisesc literele scrise proaspăt de pixul celui care este văzut de pitici ca un prieten al lui Moş Crăciun.

Îşi pierd repede concentrarea şi găsesc alte ţinte pe care să-şi caţere privirea. De exemplu, Valentin este atras de mascota hazlie, din cauciuc, ridicată în aer, deasupra nivelului mesei de scris, printr-un beţişor înalt şi subţire. Ar vrea mascota, dar nu ajunge la ea, pentru că e prea mic. Are doar trei ani. De la înălţimea braţelor mamei sale adoptive, copilul este atras de cărţile din dulapul de sticlă, de afişele cu vernisajele expoziţiilor semnate Petru Damir. Se plictiseşte repede şi ridică degetul spre cele trei tablouri lucrate de mâna pediatrului, agăţate deasupra patului alb de consultaţii. În faţa uşii, când îşi ia la revedere de la medic, observă oglinda. Urările de rămas-bun sunt repede uitate, pentru că joaca lui Valentin în oglindă de-abia începe şi durează până când copilul se plictiseşte. Medicul are răbdare, la fel ca mama băiatului, care îl iubeşte nespus.

Însoţită de părinţi, Andreea intră pe uşă cu sfiala unui copil de şase anişori, bine educat şi foarte cuminte. Îşi recunoaşte imediat medicul şi îl priveşte prietenoasă, cât timp mama cere detalii despre starea ei de sănătate.

Vine la rând Maria cea tăcută şi timidă. Se mulţumeşte doar să zâmbească. Până şi cu ochii zâmbeşte această fetiţă! "O fotografie la bradul de pe hol?", întreabă surprins doctorul Damir şi o priveşte pe deasupra ochelarilor, amuzat de propunerea ei. Maria nu spune nimic, aşteaptă cu respiraţia tăiată răspunsul pozitiv.

"Să facem fotografia!", hotărăşte medicul. Iese pe uşă, de mână cu fetiţa, şi adaugă cu umor, în grai moldovenesc: "Ia să vedem, mai este bradul, nu cumva l-o fi furat careva?" Tot holul se amuză şi copiii privesc cu gurile căscate la cei mari, fără să înţeleagă.

"Am făcut zeci de gărzi de Crăciun şi de Anul Nou în spital"

Petru Damir, încuviinţat de bunul său prieten prof. dr. Ioan Gherghina, cu care a bătătorit cărările Athosului în această vară, spune: "De sărbători, toţi pacienţii, indiferent de starea lor de gravitate, sunt mai permisivi, mai prietenoşi. Se manifestă ca şi cum, efectiv, ar pluti în aer un fluid care îi face să fie mai relaxaţi, mai apropiaţi. Copiii sunt mai deschişi ei între ei, faţă de părinţi, dar şi de personalul medical."

De sărbătorile de iarnă, la I.O.M.C.se simte atmosfera de sărbătoare. Crenguţele de brad şi beteala nu lipsesc nici din saloanele bebeluşilor, ocrotiţi de sfinţii din icoanele care se găsesc peste tot în spital.

Mai mult, părintele Alexandru Stuparu, slujitor de peste trei ani la capela spitalului, organizează grupuri de copii care colindă medicii şi personalul medical. Adunaţi cu toţii în amfiteatru, în jurul bradului înalt, micuţii spun poezii, primesc cadouri şi aplauze.

Cei doi doctori comunică deschis, însufleţiţi de pasiunea pentru medicină şi iubirea de copii. Dintr-un tablou, atent înrămat, îi priveşte prof dr. Alexandru Prişcu, o somitate în pediatria românească, fost medic al spitalului, unul dintre maeştrii care au marcat evoluţia profesională şi umană a celor doi. În prag de sărbătoare, Petru Damir nu-l poate uita nici pe prof. dr. Marcel Burdea, o altă personalitate din domeniu, şi explică: "Fără ei suntem mai săraci. Totuşi, ei sunt prezenţi în noi. Chiar şi această evocare demonstrează că doctorul Prişcu şi doctorul Burdea există. Permanent ne dau semne prin activitatea pe care o desfăşurăm, pentru că ne surprindem făcând gesturile lor şi având atitudini terapeutice identice. Aceşti oameni credeau în Dumnezeu. Cunoşteau foarte bine specialitatea, înţelegeau bine bolnavul. Aveau capacitatea să sintetizeze foarte mult şi să aducă o stare de optimism, care trebuie să caracterizeze orice medic, dar mai ales un pediatru". La fel ca şi predecesorii săi, Damir şi Gherghina sunt oameni cu vocaţie puternică, care şi-au închinat viaţa îngrijirii bolnavilor, ca o datorie mântuitoare a fiecărui credincios şi ca o prelungire socială a Tainei Sfântului Maslu.

"Am făcut zeci de gărzi de Crăciun şi de Anul Nou în spital. De la bun început, soţia şi copiii au înţeles că, în acţiunile mele, prioritate au pacienţii. De foarte multe ori, plecam de acasă dimineaţa şi mă întorceam dimineaţa următoare. Au întâietate pacienţii, pentru că ei, în anumite situaţii, nu au pe nimeni. Ştiţi ce înseamnă să fii faţă în faţă cu un copil în stare gravă sau să ţii în mâini un bebeluş a cărui viaţă depinde de tine? Dar asta nu înseamnă că familia mea de-acasă nu trăieşte la mine în suflet...", mărturiseşte prof. dr. Ioan Gherghina.

Amintiri vesele şi triste din Crăciunul copilăriei halatelor albe

Cea mai grea clipă trăită de sărbătorile de iarnă în spital?

"O noapte, când am fost internat şi adus cu ambulanţa la spital. Eram copil, aveam cinci ani. Singur în salon fiind, cu o imaginaţie bogată, îmi închipuiam tot ce era mai rău. Noaptea aceea a trecut foarte greu. A doua zi mi-am dat seama că spitalul nu este chiar atât de rău. Şi pentru că spitalul m-a urmărit toată viaţa, încă din copilărie, pot spune că au fost câţiva medici de care m-am ataşat. Pe unii i-am urmărit în evoluţia lor, ajungând şi eu student la Medicină, iar mai apoi medic. Spre exemplu, prof. dr. Marcel Burdea de la Iaşi. Când l-am cunoscut, eram pacient. Eram în clasa a V-a când mi se părea mie că domnul doctor este chiar Moş Crăciun. Avea o voce foarte calmă, te convingea că ceea ce spune este adevărat şi că totul va fi bine. Îmi amintesc că am fost să-l colindăm şi ne-a oferit cadouri. Prăjituri ne dădea deseori. Erau ca o terapie. Odată ce le mâncam, căpătam încredere în el şi aveam speranţa că mă voi însănătoşi", îşi aminteşte cu plăcere doctorul Petru Damir.

Cea mai frumoasă amintire legată de Moş Crăciun?

"Crăciunul copilăriei este cea mai dragă amintire. Eu sunt bănăţean şi, deşi sunt plecat de la 18 ani de acasă, nu mi-am uitat graiul şi obiceiurile. Părinţii mei dădeau o mare importanţă acestor momente importante din an. Îmi amintesc de bradul cel mare, până în tavan, de luminiţe. Era după război. Eu aveam vreo cinci ani, însă sărbătorii Crăciunului i se acorda toată atenţia. De la Moşuâ primeam cărţi, erau cadoul meu favorit, iar Basmele lui Petre Ispirescu au fost preferatele mele", dă frâu liber gândurilor din trecut prof. dr. Ioan Gherghina.

"Părinte, când este slujbă la capelă, lumea este mai liniştită"

Preotul Alexandru Stuparu slujeşte în capela spitalului - o cameră de 3 m pe 3 m - duminica şi de sărbători. Şi anul acesta, în zilele Crăciunului, părintele va fi prezent în faţa altăraşului, alături de copii, de părinţii lor, de medici şi de personalul medical. Se vor ruga pentru toţi micuţii suferinzi, pentru prietenii lor abandonaţi de la etajul doi al spitalului, pentru cei de la etajul patru de la Terapie Intensivă, indiferent că sunt preşcolari, şcolari sau nou-născuţi. Rugăciunile se vor ridica fuioare spre cer şi pentru sufletele celor care au plecat în lumea drepţilor. De dincolo îi va auzi şi Maria. O fetiţă de nouă ani, orfană, care s-a prăpădit anul trecut. Părintele Stuparu îşi aminteşte cu drag de micuţă, cum venea mereu la biserică, se închina şi cerea de fiecare dată o iconiţă. Locul orfelinei, în biserică, pe scăunel, a fost luat imediat de un alt copil. S-au mai alăturat şi alţii comunităţii restrânse păstorite de preotul Alexandru, care slujeşte cu uşile bisericuţei larg deschise, astfel că holul spitalului devine pronaos al capelei.

"Cea mai importantă lecţie învăţată de la copii de când slujesc aici este sinceritatea. Trebuie să fim la fel ca ei. Ca preot de spital, bucuriile trăite sunt imense. E minunat să botezi un copil de 700 de grame şi să-l vezi cum pleacă acasă un voinic de 2 kg, sănătos. Apoi, legăturile care se creează între oameni, la necaz, sunt impresionante. Mare este lucrarea lui Dumnezeu în acest loc, unde bolii şi morţii trebuie să-i pui stăvilare de nădejde şi credinţă. Aş mai spune că lângă capelă este cabinetul de recoltări analize. Când săvârşim Sfânta Liturghie, uşile capelei rămân deschise. Într-un timp, îmi tot spunea asistenta de la laborator: "Părinte, când este slujbă la capelă, lumea este mai liniştită"."