Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj „Dacă trăieşti la casa de copii, unii cred că nu eşti bun de nimic“

„Dacă trăieşti la casa de copii, unii cred că nu eşti bun de nimic“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Raluca Brodner - 16 Aprilie 2014

Marile praznice ale creştinătăţii se sărbătoresc în familie. Ce se întâmplă însă cu cei pe care familiile nu îi (mai) vor? Cine sunt ei şi cum pot trăi lipsiţi de căldura afectivă a unui cămin? Copiii şi tinerii de la Centrul de plasament „Ana“ din Râmnicu Vâlcea ne-au dat răspunsurile la toate aceste întrebări. Dacă îi poţi înţelege, realizezi drama interioară prin care trec. Fără voia lor. Sunt stigmatizaţi social şi asta îi înrăieşte pe mulţi, răzvrătindu-i chiar şi împotriva lui Dumnezeu. Nu este numai vina lor. E un alt fel de strigăt după ajutor. Îi aude cineva?

Au vârste cuprinse între 10 şi 26 de ani. Provin din familii sărace sau dezorganizate care renunţă la ei definitiv sau pentru o anumită perioadă de timp. Câţiva sunt orfani de unul sau ambii părinţi. Urmează cursurile a diferite şcoli şi licee din municipiul Râmnicu Vâlcea. De toţi sunt 56. Aceasta ar fi, pe scurt, fişa colectivă de prezentare a copiilor şi adolescenţilor de la Centrul de plasament „Ana“, din cadrul DGASPC Vâlcea.

Ioana are 13 ani. La 8 ani a ajuns în Centru, din cauza certurilor violente între părinţi. „Suntem 7 fraţi de toţi. Sunt şi acasă câţiva, unii au mers pe la alte centre, alţii sunt la casele lor. E mai bine aici decât acasă. Merg să-i văd pe părinţi în vacanţe, sâmbăta şi duminica“, vorbeşte Ioana, o fată minionă, pe cât de sfioasă, pe atât de zâmbitoare. Mai spune că de Paşti „vine mama să mă ia şi cred că o să mă duc la sora mea“. „Bucurie“ este răspunsul Ioanei cu privire la semnificaţia sărbătorii pascale, pentru că „mă joc cu prietenii, merg la biserică.“

Tot căminul se adună în club - un fel de sufragerie, o sală destinată oaspeţilor şi activităţilor de divertisment, culturale, educaţionale. Sociabili şi deschişi la vorbă, fiecare încearcă să îşi facă simţită prezenţa. Sunt recunoscători când sunt ascultaţi şi mulţumesc pentru dialog. Alţii, mai sfioşi, preferă să privească, curioşi, de la distanţă.

„Viaţa e o luptă mare“

„Dacă trăieşti la casa de copii, unii cred că nu eşti bun de nimic. Ori te slugăresc de eşti hamalul tuturor, ori nu te angajează. Lumea ne critică şi nu e frumos. Eu am fost criticată, mi se spunea «căminară». Nu mă afectează, chiar dacă unele persoane din jur mă descurajează. Până la urmă, tot un om sunt şi pot să am şi eu ce au alţii, dacă chiar îmi doresc ceva. Viaţa e o luptă mare. Iar un prieten bun te vinde de cele mai multe ori“, spune Larisa cu experienţa ei de 17 ani de viaţă, dobândită timpuriu din cauza unei situaţii familiale foarte dure. De la 10 ani locuieşte la cămin şi spune că îi lipsesc fraţii, risipiţi care încotro, şi dragostea mamei, cea care i-a părăsit şi nu mai vrea să îi ia înapoi acasă. „Aş prefera să stau în boscheţi, dar să-i am pe toţi lângă mine“, explică tânăra. Visul Larisei este modest: „Îmi doresc să am o căsuţă mică, nu mare, două camere acolo. Să am un copil - o fată. Să am grădină, câteva găinuţe şi o vacă chiar. Vreau o viaţă liniştită, cu strictul necesar. Nimic mai mult.“

La rândul său, Ionuţ tânjeşte după familia lui, însă cel mai mult simte lipsa tatălui: „Nu-l cunosc pe tata. Mi-aş dori măcar o dată să vorbesc cu el, să văd ce-mi zice, ce lecţii de viaţă îmi dă.“

Hotărârea lor de a-şi depăşi condiţia va fi decisivă în privinţa reuşitei sau a eşecului pe viitor. „Mulţi care au trecut pe aici au reuşit în viaţă, unii au terminat facultăţi. Majoritatea sunt aşezaţi la casele lor. Şi după ce ies din sistem, tot aici vin, chiar dacă pleacă în străintate. Aici simt că e casa lor“, lămureşte prof. Iuliana Coca, şeful Centrului de plasament. Şi de Paştele acesta Iuliana Coca va fi alături de copii şi tineri: „De Paşti sunt cu ei, facem meniurile tradiţionale. Cei care ţin post se spovedesc şi se împărtăşesc, unii, nu toţi, dar în Săptămâna Mare facem în aşa fel să ţină post. De sărbători, o parte merg la familiile lor. Orfanii rămân aici“.

Eforturi pentru integrarea în societate

În aceeaşi clădire a Centrului de plasament, la parter, funcţionează Serviciul de socializare, coordonat de psiholog Elena Răboacă. Serviciul se ocupă cu integrarea socio-profesională şi oferă, între altele, suport de tip familial pentru deprinderi de viaţă independentă unui număr de 16 tineri, cu vârste între 18 şi 25 de ani.

„Ca un exemplu, din 16 tineri reuşesc să răzbată, în medie, 10 dintre ei. Restul se întorc la familiile lor. Ne lovim de prejudecata oamenilor, inclusiv a angajatorilor, care nu mai au răbdare să asculte, să înţeleagă, să dea o şansă. Aici intervenim noi în medierea cu angajatorii. Ei îşi doresc să-şi facă o familie, să muncească, dar nu au clar conturat ce înseamnă toate astea. Degeaba le spunem noi că aşa se face într-o familie, aşa e bine, dacă ei nu au trăit într-o familie sau nu au avut modelul unei familii sănătoase“, arată şeful serviciului de socializare.

Elena Răboacă mai spune că „religia ar trebui să fie mult mai prezentă în centrul de plasament“ şi că de obicei tinerii asociază marile sărbători cu recompensele materiale şi cadourile pe care le primesc de la diverşi sponsori, fundaţii.

Ciprian Daniel Iorgoni are 20 de ani. A trecut prin toate formele de instituţionalizare. Îşi cunoaşte familia, mama, tatăl, bunica şi pe fiecare dintre cei 8 fraţi. A absolvit o şcoală de tâmplărie, a făcut cursuri de bucătar. Crede în Dumnezeu şi se roagă pentru un viitor bun. Este pasionat de luptele greco-romane, merge în cantonamente prin ţară şi a câştigat câteva concursuri. Îşi doreşte să urmeze o facultate şi să devină antrenor în sportul pe care îl practică, dar până atunci „mi-aş face o familie, o casă, aş munci“. De Paşti, merge acasă, se întoarce în familia sa modestă. Chemarea sângelui e mai puternică decât orice!

Lipsa afecţiunii părinteşti, un gol imens

„O problemă principală a lor, indiferent de vârstă, sunt carenţele afective. Fiecare dintre ei simte nevoia de a avea pe cineva aproape, de a comunica atunci când au nevoie. În general, ei consultă psihologii în probleme de ataşament, de relaţionare, de identitate. Lucrez cu tinerii între 18 şi 26 de ani, tineri care urmează să se integreze atât social, cât şi profesional. Unii întâmpină dificultăţi de integrare pe piaţa muncii. Este foarte greu, aproape imposibil, să le schimbi personalitatea şi stilul lor de viaţă la 18 ani. Adeseori se victimizează. Cel mai greu este de lucrat cu cei care nu au avut niciodată o familie. În concluzie, e greu de lucrat cu ei, dar în acelaşi timp frumos. Sunt adolescenţi. Trebuie să te mulţumeşti de fiecare dată cu puţinul pe care reuşesc ei să ţi-l ofere. Faptul că îţi spun «bună ziua», «mă bucur să vă văd» e de fiecare dată un pas înainte“, menţionează Paula Gărea, psiholog specialist în cadrul Serviciului de socializare.

Alinarea Cuvântului lui Dumnezeu

Marius Keller este student în anul al II-lea la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“, specializarea Teologie Pastorală. Marius a crescut de mic în Centrul de plasament din Râmnicu Vâlcea. Nu uită de unde a plecat şi se întoarce de fiecare dată cu inima deschisă la cei care i-au purtat de grijă şi la frăţiorii lui, cum singur îi numeşte. De curând, a mers cu un grup de colegi şi prieteni să le spună acestora „cuvinte ziditoare de suflet“, după cum explică Marius: „Majoritatea au fost foarte receptivi şi la unii s-a produs o schimbare în bine. Am descoperit că poartă pe chipul lor o suferinţă de neexprimat în cuvinte. Este o stare ce nu o poţi înţelege dacă n-ai trecut prin aşa ceva. Ei au nevoie de un sfat bun, de îndrumarea unui preot, care să înlocuiască golul părinţilor. Slavă Domnului, de cele materiale nu duc lipsa, ci au nevoie mereu şi mereu de cele spirituale.“

Despre cea de-a doua acţiune religioasă şi social-filantropică iniţiată de Marius Keller la Centrul de plasament „Ana“, părintele Constantin Olariu, preot slujitor la Catedrala arhiepiscopală a Râmnicului şi inspector pentru catehizarea tineretului, în cadrul Arhiepiscopiei Râmnicului, a spus: „Am participat la întâlnirile cu tinerii din Centrul de plasament «Ana» din Râmnicu Vâlcea împreună cu un grup de studenţi de la Facultatea de Teologie «Justinian Patriarhul» din Bucureşti şi elevi de la Seminarul Teologic «Sfântul Nicolae» din Râmnicu Vâlcea, şi părintele diacon Bogdan Scheanu. Părinţii misionari din cadrul Protoieriei Râmnicu Vâlcea, părintele Nicolae Proteasa, directorul Seminarului «Sfântul Nicolae» alături de voluntari ai Parohiei «Sfântul Ioan Botezătorul», părinţi de la Centrul eparhial au oferit sfat duhovnicesc, cărţi, dulciuri şi alimente, însă au fost săvârşite şi Taina Sfântului Maslu, şi slujba Aghesmei mici în mijlocul copiilor şi alături de membrii personalului care îi îngrijesc şi-i educă.“