Dansul unic al „cerbului“ de la Cucuteni

Zona Cucutenilor, leagănul civilizaţiei, ajunsă celebră în Europa, are o particularitate care o scoate din anonimat şi în ceea ce priveşte tradiţiile specifice Anului Nou. Deşi lumea s-a schimbat, iar obiceiurile, aşa cum le-au prins bătrânii, sunt cu an ce trece tot mai rare, un primar ce îmbătrâneşte odată cu satul său se încăpăţânează să le menţină curate, nealterate, de vreo 36 de ani. Este primarul Mihai Tun, starostele ursarilor şi „regizorul“ „Cerbului“ de la Cucuteni la fiecare început de decembrie.

Sătuc mic, aproape invizibil pe harta judeţului Iaşi, Cucutenii ridică totuşi semeţ fruntea când vine vorba de originalitatea sa. Acolo, pe dealul Cetăţuia, neamţul Hubert Schmidt, cel care a descoperit şi Cetatea Troiei, a rescris paginile istoriei noastre, descoperind urmele celei mai vechi civilizaţii europene.

Ceramica-unicat şi spiritul apartenenţei la nişte strămoşi de care ar trebui să fie mândri şi azi i-au determinat pe sătenii din zona Cucutenilor să nu-şi piardă, sub talpa civilizaţiei galopante, sufletul, tradiţiile şi identitatea.

Aşa se face că aici, într-un sătuc izolat oarecum de restul judeţului, datinile sfârşitului de an s-au păstrat intacte, de sute de ani, asemenea costumelor şi zicerilor sau cântecelor din fluier şi tobă.

Impresionant este şi faptul că tinerii sunt încă atraşi de magia sărbătorilor de iarnă, cu tot noianul lor de obiceiuri şi bucurii, aşa că le învaţă din timp, de la părinţi şi bunici. Astfel, transmiterea lor prin viu-grai, de la o generaţie la alta, nu suferă modificări care să le altereze conţinutul.

Unul dintre obiceiurile autentice ale Cucutenilor, unic de altfel în întreaga Moldovă, este cel al „cerbului“, un ritual în care fantasticul se împleteşte cu credinţa omului simplu în puterea animalului suprem şi bucuria învierii acestuia la viaţă.

Obiceiul are rădăcini vechi şi este pus în scenă de nu mai puţin de 20-25 de flăcăi. Cei mai mulţi dintre ei îndeplinesc rolul ursarilor, cei care saltă pe ritmul tobelor în jurul personajului central - cerbul, urmează apoi irozii, fluieraşii şi mascaţii.

Obiceiul, neschimbat şi în „epoca de aur“

Dacă în alte zone ale ţării tradiţiile specifice perioadei de iarnă au suferit mutaţii vizibile, mai ales în ceea ce priveşte costumele, împrumutând din accesoriile civilizaţiei moderne, la Cucuteni acestea au rezistat sub vremuri. Atât simbolistica, cât mai ales culorile şi componentele costumului de ursar şi-au păstrat neştirbită originalitatea. „Noi, aici, la Cucuteni, am vrut să nu se piardă datinile strămoşilor. La noi s-a născut civilizaţia aceea veche, cu rezonanţă europeană, şi de aceea ne-am străduit să nu ne moară obiceiurile. Cel mai iubit, dar şi mai autentic obicei este cel al «Cerbului»“, ne-a explicat Mihai Tun, primarul Cucutenilor de 36 de ani încheiaţi.

De altfel, nimeni nu ştie cu precizie cât de vechi este obiceiul, nici măcar bătrânii cei mai de demult. „Tatăl meu, care a trăit 97 de ani nu mi-a putut spune cât de veche este datina. Îmi spunea că-i mai de demult, iar eu, care am 76 de ani, n-am făcut altceva decât să-l păstrez neschimbat, să fie cât mai autentic, să nu-i punem zorzoane“, ne-a mărturisit Mihai Tun, cel care se ocupă şi de formaţia comunei şi care, în fiecare decembrie, participă la festivaluri de datini de iarnă din toată ţara.

„Dobele“ şi zurgălăii alungă spiritele rele

La început de decembrie fiecare flăcău din ceata „Cerbului“ îşi confecţionează singur „doba“ sau toba, din piele de animale, „nu dubită, nu argăsită, pregătită într-un anume fel, numai de noi ştiut“, după cum ne-a explicat primarul Tun.

Pielea se întinde apoi pe o veşcă din lemn (o sferă cu diametrul între 30-50 de cm). Secretul sunetului aşteptat stă însă în meşteşugul cu care flăcăul întinde pielea, căci cu cât aceasta e mai întinsă, cu atât toba va suna mai frumos şi mai puternic. În timpul dansului ritual al cerbului, sunetul dur al „dobelor“ este însoţit de cântecul melodios al fluieraşilor şi de zgomotele asurzitoare ale zurgălăilor, prinşi în două rânduri de curele de-a curmezişul pieptului ursarilor. Legenda jocului spune că sunetele infernale ale clopoţeilor alungă spiritele rele, aşa cum Sfântul Vasile alunga dracii care-l ispiteau în timpul rugăciunii.

Costumele ursarilor, vopsite în culorile cucuteniene

Costumele respectă linia impusă din vechime, fără să strice prin vreun adaos de prisos frumuseţea culorilor. Cei 20 de ursari poartă pantaloni albaştri, cu dungă tricoloră pe margine, cămaşă roşie, legată temeinic cu două curele pline de zurgălăi, sunt încălţaţi cu opinci din piele de porc, cu moţ sau ciucure roşu în vârf, iar pe cap poartă un coif, a semeţie, cu un smoc din coada cailor prins în vârf. Pe toată suprafaţa coifului sunt cusute cu migală mărgele fine, de toate culorile, sunt lipite oglinzi şi ciucuri. „Costumul ursarilor are ca piesă principală coiful, o piesă de origine indoeuropeană, pe care numai noi l-am păstrat. Culorile au şi ele o simbolistică: albastru este cerul, roşu sângele vărsat în lupte, iar mai târziu a apărut şi galbenul, în special pe coif, ca un har al mântuirii noastre“, ne-a mai spus primarul.

Personajul central al datinii este, aşa cum pomeneam şi mai înainte, „Cerbul“, un animal considerat magic de către oamenii locului. Acesta moare şi învie în timpul dansului-ritual, spre bucuria cetei de ursari, care slăveşte izbânda vieţii asupra morţii prin salturi viguroase şi strigăte de bucurie. „Odinioară, când cerbul se îmbolnăvea, oamenii se duceau în munţi şi îl rugau pe vraci să coboare mai jos, pentru a-l vindeca. Şi după un descântec numai de el ştiut, acesta animal preistoric, «cerbul» se trezea şi îşi continua viaţa. Această legendă este pusă în scenă de ursari, prin dansul lor“, ne-a mai spus Mihai Tun.

Cu „Cerbul“ se merge cu o săptămână înainte de Anul Nou

Irozii sunt personajele care au rolul de a întreba pe la casele oamenilor dacă gospodarii primesc dansul „cerbului“. Alaiul porneşte prin sat cu o săptămână înainte de Anul Nou şi umblă de la casă la casă şi încă şapte zile după aceea. În formaţia „Cerbului“ nu poate intra decât flăcăul care are coif, care ştie bine zicerea şi care se supune regulilor ansamblului. „Sunt mândru că l-am dus aşa, neschimbat, peste ani şi toţi cei care au admirat dansul îl văd ca autentic. Unii nu văd cu ochi buni acest lucru, însă, dacă ar muri tradiţiile, am muri şi noi odată cu ele“, a mai spus primarul Cucutenilor.

Alaiul „Cerbului“ din Cucuteni, coordonat de Mihai Tun, primarul comunei, a participat, de-a lungul anilor, la peste 50 de festivaluri de tradiţii şi datini de iarnă, la fiecare dintre acestea clasându-se pe locul I, graţie ritualului original şi frumuseţii costumelor.