Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj „Dăruirea zidește casa noastră din cer”

„Dăruirea zidește casa noastră din cer”

Un articol de: Augustin Păunoiu - 01 Iul, 2017

Mă întâlnesc cu ei de fiecare dată când merg acasă în concediu. Coboară de pe deal dimineața, cu ghiozdanele în spate, îmbrăcați în uniforme, pe jos sau cu microbuzul, iar la prânz sau pe seară urcă bucuroși înapoi, spre casă. Sunt copiii de pe Valea Crângului, cartierul unui orășel cu profil agroindustrial din Prahova, localitate cu un nume sonor, Urlați, cei care vin acum la Centrul de zi „Sfântul Stelian” al Fundației Bucuria Ajutorului aparținând Arhiepiscopiei Bucureștilor. Au intrat de curând în vacanță, e adevărat, dar activitățile la centru continuă în această perioadă, când cei mici beneficiază și de excursii la mare și la munte.

Până în 1989, dar și câțiva ani mai târziu, oamenii de pe văile care înconjoară depresiunea Urlațiului mergeau la lucru fie la Combinatul de vini­ficație, unde munceau majoritar bărbații, ori la Filatura de bumbac, unde erau angajate mai ales femeile. Nimeni nu deținea pământ, dar cu salariile pe care le aveau, oamenii își puteau între­ține decent familiile. Am uitat să vă spun, Urlațiul, ca și localitatea situată în apropiere, Valea Călugărească sunt, sau mai bine zis au fost, zone eminamente viticole. Astăzi, atât combinatul, cât și filatura s-au închis. Cei care lucrau acolo au plecat în străinătate, alții au rămas să muncească zilieri la cei care au primit pământurile înapoi, alții s-au ratat, înecân­du-se în băutură și tutun. De copiii din zonă au rămas să se îngrijească doar bătrânii sau părinții săraci care-și rupeau de la gură pentru a-și hrăni și îmbrăca odras­lele.

Preotul care slujea atunci pe Valea Crângului, Manuel Radu, un tânăr care avea doar 21 de ani când a fost hirotonit, nu a disperat în parohia în care nimeni nu stătea mai mult de câțiva ani. Părintele Manuel Radu a transformat casa parohială a bisericii din satul Valea Crângului într-un centru de zi, unde copiii să aibă unde lua masa și să beneficieze de ajutor pentru efectuarea temelor. Ea fusese confiscată Bisericii de stat pe timpul comuniștilor și transformată în grădiniță și școală primară. Copiii învățau în clase simultane, primele două comasate, iar a III-a și a IV-a la fel.

Viața la țară

Nu prea se făcea carte atunci pe Valea Crângului. Copiii veniți de acolo nu puteau avea pretenții la vreun premiu sau chiar men­țiune în fața celor care învățau în oraș. Nici imediat după 1989 lucrurile nu au stat mai bine pentru cei de pe vale, atât pentru cei mici, cât și pentru părinții lor. Ba dimpotrivă. Despre acele vremuri, cel mai bine își aduce aminte Ligia Gabriela Radu, coordonatoarea Centrului de zi „Sfântul Stelian”, soția părintelui Manuel. „Viața aici a fost una de jertfă. Când am ajuns la Valea Crângului, ne-a fost foarte greu. Eu veneam din oraș, din Ploiești, și sosind aici, pe dealul ăsta, mi-am zis: «Doamne, unde am ajuns!». Dar am con­ș­­tientizat că sunt căsătorită cu un preot și am pus înainte faptul că cel lângă care stau este preot, și în al doilea rând este soțul meu. Trebuia să-i fiu alături la bine și la greu. Și am împlinit acest lucru. Casa parohială arăta dezastruos. Una dintre camere era magazie de lemne, în celelalte grădiniță și școală. Fără mobilierul necesar unei locuințe, cu niște uși vopsite cândva în­tr-un albastru strident, tot ce vedeai era dezolant și descurajant. Geamuri sparte, fără curent electric, fără apă curentă. Nu voi uita niciodată data de 16 februarie 1997, ziua când am ajuns pentru prima oară aici. Eram însărcinată în primele săptămâni cu Alexandra, primul nostru copil. Tata-socru ne-a lăsat cu un borcan mare de castraveți murați și cu două bucăți de șuncă. Ne-a vizitat în schimb femeia care se ocupa de pangarul și curățenia bisericii, tanti Margareta, Dumnezeu s-o ierte! De la ea am primit un bidon de doi litri cu vin.

Însă nouă ne trebuia apă. Era frig, zăpada începuse să se topească și se amesteca cu noroiul. Nu era asfaltat ca astăzi. Nu a fost deloc ușor. Nu aveam apă, casa în care locuiam nu avea jgheaburi. A trebuit să punem jgheaburi, să cumpărăm cisterne ca să colectăm apa. Dar și așa nu ne ajungea mai mult de două săptămâni. Nu m-am uitat la cer în toată viața mea cât m-am uitat în vremea aceea, când locuiam la Valea Crângului. Când ploua, pentru mine era sărbătoare. Știam că dacă plouă, am și apă. Așa am trăit.”

„Ca să rezist, m-am agățat de orice era frumos”

Emoția din glasul preotesei mă copleșește. Fidelitatea cu care își aduce aminte fiecare detaliu din ceea ce s-a petrecut în urmă cu exact 20 de ani e uimitoare. Să pleci dintr-un oraș mare și să te acomodezi într-un sat unde nu exista telefon și poșta venea foarte rar nu e ușor deloc. Dar familia Radu a reușit. Cum? Povestea merge mai departe. „A venit primăvara - continuă Ligia să spu­nă - și m-am bucurat de pomii înfloriți. Mi-am propus să văd casa unde stăteam ca pe cele din ecranizările BBC după romanul lui Jane Austin, «Mândrie și prejudecată». Mi-am pus o masă în mijlocul curții, am așezat pe ea o glastră cu flori și m-am așezat pe scaun chiar acolo. Mă gândeam ce frumos era peisajul în jurul meu, cu iarbă și flori în copaci. Trebuia să fiu pozitivă pentru a putea merge mai departe, alături de părintele. Ca să rezist, m-am agățat de orice era frumos, cât de minuscul și nesemnificativ, poate, la prima vedere, pentru unii. Am pus pe cel cu care mă căsătorisem întotdeauna mai presus de mine.”

Pastorația în acel cătun a fost dificilă la început. Părintele Manuel era foarte tânăr când a slujit prima lui Liturghie pe deal. A simțit atunci o mare povară venită din responsabilitatea față de acești oameni de care nimeni nu se interesa, pentru care nimeni nu făcea mai nimic.

Anii au trecut, preotul și soția lui au încercat și au reușit să aducă o rază de lumină în parohie. Așa de pustie era viața aici, nu exista telefon. Nici poșta nu venea. Ca să ia legătura cu cei­lalți, cu lumea civilizată, s-au abonat la un ziar, și-au instalat telefon. Iar după ei, și ceilalți credincioși. Încet, încet, au început să se gospodărească. Treptat, zona a început să se dezvolte. Au tras apă, au plantat livadă. Familia s-a mărit și ea, trei copii, la care se adaugă alți 30, ai centrului.

„Important este să pui dragoste în ceea ce faci - concluzionează soția preotului Manuel -, viața nu-i un rol, o joacă, ci o jerfă și o dăruire continuă. Dacă nu te dăruiești pentru cel de lângă tine și nu conștientizezi ceea ce Dumnezeu ți-a dat, ți-a trimis, ratezi întâlnirea cu celălalt. Pentru a nu se întâmpla acest lucru trebuie să lupți permanent, să fii acolo unde trebuie să fii. Poate Dumnezeu a vrut să trăim în așa con­diții grele, de sărăcie, ca astfel să putem simți mai puternic ce înseamnă ajutorul din partea celorlalți. Acum știu ce înseamnă lipsa și mă gândesc că dacă Dumnezeu îți dă, trebuie ca și tu să dai mai departe. Dăruirea zidește casa noastră din cer.”

Primii pași spre ajutorarea celor mici

Activitatea social-filantropică la Parohia „Sfinții Voievozi” din Valea Crângului a început în 2011. Subvențiile de la stat și întreaga colaborare cu instituțiile acestuia reușesc mai greu prin intermediul parohiei și mult mai ușor printr-un ONG (organizație nonguvernamentală). O parohie nu poate obține subvenții de la stat pentru o acțiune social-filantropică, fiindcă în general parohiile nu sunt eligibile. De aceea, Arhiepiscopia Bucureș­tilor a hotărât să înființeze o filială a fun­dației sale - Bucuria Ajutorului, pentru activitatea care se des­fășura la Valea Crângului. În ianuarie 2012, această filială a devenit operațională, iar în cadrul ei, de atunci și până astăzi, se derulează activitatea Centrului de zi pentru copii „Sfântul Stelian”, cu servicii de tip after-school și before-school pentru copiii pro­veniți din familiile defavorizate social de pe raza orașului Urlați. Pentru că la început, când func­ționa în cadrul parohiei de pe Valea Crângului, beneficiari erau doar elevii parohiei, odată cu extinderea serviciilor, părintele Manuel Radu a decis că este corect să ofere sprijin tuturor copiilor din zonă, nu doar din Valea Crângului. Astăzi, doar sediul Funda­ției Bucuria Ajutorului Urlați se află în strada Valea Crângului nr. 64, însă beneficiarii provin din toate parohiile Urlațiului și limitrofe acestuia. Valea Crângului nu mai e socotit astăzi un cartier, separat de oraș, ci o zonă periurbană, la fel ca și celelalte cartiere existente: Valea Nucetului, Valea Urloi, Valea Pietrii, Valea Seman.

„Primii pași în dezvoltarea fundației au fost timizi, ca orice început, povestește președintele filialei din Urlați a acesteia, părintele Manuel Radu. Nu știam ce înseamnă să licențiezi un serviciu, să acreditezi o fundație. Astăzi, Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați, este acreditată ca furnizor de servicii sociale. Dar pentru fiecare serviciu oferit trebuie să ai licență. Ca un simplu exemplu: avem centru de zi pentru copii, care include cantină socială, activități educa­ționale și altele, printre care și o spălătorie de haine, idee materializată pentru a-i ajuta pe cei nevoiași din comunitate. Pentru toate acestea trebuie să ai licență de funcțio­nare. Cu fiecare an, noi ne-am extins tot mai mult serviciile de care beneficiază astăzi 30 de copii proveniți din familii defavorizate sau monoparentale, din familii cu părinți plecați în străinătate la muncă, ori copii abandonați în maternitate de părinții lor și care acum sunt în grija bunicilor. Scopul principal al centrului este prevenirea abandonului școlar la vârstă fragedă.

Copiii sunt împărțiți pe două grupe. Prima grupă merge la școală de la ora 12:00 până seara. Ei vin la centru dimineața, la ora 8:00, când li se servește micul dejun, după care se ocupă de teme. Urmează activitățile extra­șco­lare până spre prânz, când iau din nou masa, li se oferă un pachet cu mâncare pentru școală și pleacă la ore. Între timp sosesc la centru copiii care au învățat dimineață. La fundație mai lucrează un administrator financiar, un asistent social și un pedagog. Pe lângă aceștia sunt implicați și voluntari, psiholog, medic generalist, contabil, bucătar și șofer, care aduce copiii de acasă la centru și înapoi.”

„Toate cu binecuvântarea lui Dumnezeu”

Când i-am vizitat, principalul fel de mâncare era mazăre cu carne de pui. Am întrebat-o pe doamna Maria Anghel, cea care se ocupă gratuit cu prepararea hranei pentru cei mici, cât de greu îi vine să pregătească zilnic masa pentru 30 de copii. Mi-a răspuns cu o seninătate dezarmantă: „Îmi vine foarte ușor, fiindcă, în fiecare dimineață, primul lucru pe care îl fac după ce mă scol este să cer binecuvântarea lui Dumnezeu pentru acea zi. Sunt încredințată că o zi cu harul și binecuvântarea lui Dumnezeu este una în care lucrurile vor merge bine, oricât de multă treabă aș avea. Am născut și crescut șase copii și sunt obiș­nuită să fac mâncare mai multă. Pe cei de la centru îi simt ca și cum ar fi copiii mei. Socotesc că nu poți să faci ceva pentru cineva dacă mai întâi nu-l primești în inima ta. Poți să-i dai un ajutor ocazional, din bun-simț, dar ca să te ocupi de el în fiecare zi, să te îngrijești de el, e imposibil dacă nu te apropii de acela. Asta cred că înseamnă să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Să-l accepți așa cum este, să-i faci loc în inima ta. Să-i dorești lui ce ți-ai dori ție. Și ce trebuie să-ți dorești ție în primul rând? Veșnicia și să te întâlnești cu Hristos în fiecare zi. Trăiesc și lucrez pentru Hristos permanent. Asta i-am învățat și pe propriii mei copii și îi sfătuiesc la fel și pe cei de la centru. Să nu facă absolut nimic în viață care le-ar putea retrage binecuvântarea lui Dumnezeu. Când ai binecuvântarea lui Dumnezeu peste tine și ceea ce faci, totul merge bine și răul nu te atinge”. Rugăciunea pe care doamna Maria o face în fiecare dimineață când intră în bucătărie pentru a pregăti mâncarea este una personală, nu luată din cărți, dar atât de profundă: „Doamne, binecuvântează mâncarea aceasta, sfințește-o și înmulțește-o în această casă. Fă-o ca s-o primim cu mulțumire ca din mâna Ta, cu pace și bucurie, spre sănătatea noastră”.

Din repetent, premiant

Ramona Ciorobea lucrează de patru ani la centru. „Mai mult de jumătate dintre copiii de care mă ocup învață în clasele primare. Cei care vin zilnic în acest centru provin din familii defavorizate, au o situație materială dificilă. Noi îi ajutăm ca să-și poată continua studiile, să rămână în școală. Astfel prevenim abandonul școlar.” Programul în centru începe de la ora 8:00 dimineața. Copiii servesc până la 8:30 micul dejun, după care timp de două ore au perioada de studiu. Acum se fac temele, iar dacă există anumite lucruri neînțelese pe deplin la unele materii, ele sunt explicate din nou elevilor. „Facem fișe de lucru și exersăm împreună ceea ce nu s-a asimilat la școală.”

Pe lângă studiul propriu-zis dedicat școlii, copiii beneficiază de activitățile extracurriculare: abilități practice, teatru, dans, sport. Cei care ajung aici sunt de obicei copii marginalizați, priviți altfel din cauza situației lor materiale. Prezența lor la centru îi ajută să se integreze mai bine în societate. Exercițiile de comunicare îi ajută mult în acest sens. Pedagogul centrului, Ramona Ciorobea, este atentă la evoluția lor psihologică, sprijinindu-i să obțină încrederea în forțele lor proprii, să-și descopere și să dezvolte abilitățile proprii, fie că ele sunt sportive, artistice sau de orice altă natură. Fiecare copil are întocmită o fișă psihologică, unde apare monitorizarea evoluției lui.

„Am avut un caz - povestește educatoarea -, cu un elev foarte slab la învățătură. Copilul respectiv rămăsese repetent la sfârșitul unui an școlar, iar în anul următor a obținut premiu. Deci, efectele benefice sunt evidente.”