Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Deir el-Sourian, Mănăstirea Maicii Domnului din Sahara

Deir el-Sourian, Mănăstirea Maicii Domnului din Sahara

Un articol de: Vasile Arcanu - 17 Mai, 2008

Puţine sunt locurile care să perpetueze cu istoria lor amintirile monahismului dintru începuturi. Wadi el - Natrun din Egipt, Deir al-Baramus - Mănăstirea Sfântului Moise Arapul (cel negru), Mănăstirea Sfântului Macarie cel Mare, Deir el Pishoy, Deir al Sourian… sunt doar câteva repere. Vă invităm într-o călătorie la Mănăstirea Sfintei Fecioare Siriana, în adâncurile istoriei şi legendelor, acolo unde o parte dintre Sfinţii noştri Părinţi şi-au sfinţit sufletul şi trupul prin răbdare, post şi rugăciune neîncetată, fără pic de urmă de crispare, în „pustia“ a cărei asprime ei au înmuiat-o.

Turlele şi zidurile împrejmuitoare ale celei mai mari oaze de spiritualitate din Valea Natrun domină nordul deşertului Sahara. Privită din depărtare, grandioasa Mănăstire Sfânta Fecioară „El-Sourian“ (Siriana), situată la doar 500 de metri de Mănăstirea „Sfântul Paisie“, ţâşneşte din nisipiul fierbinte, veghind parcă de la înălţime asupra naturii, dar şi a timpurilor. Acest lăcaş monastic milenar poartă încă trăsăturile secolului al IV-lea dar şi amprenta creştinilor sosiţi pe aceste meleaguri de foc, din Siria, Armenia, Palestina, Mesopotamia, Persia ori Etiopia. Poate vi se pare ciudat, însă câteva dintre mănăstirile construite în această epocă vor primi, pe lângă numele hramului, şi eticheta celor care au construit-o. Există astfel o mănăstire romană, Deir Baramous (da, aţi citit bine, de pe vremea cuceririlor romane!), una armeană şi aceasta siriană. Aici, la Deir El-Sourian, cum este cunoscută de creştini şi musulmani deopotrivă, călugării şi asceţii sirieni au stat unul lângă altul în faţa sfântului altar, rugându-se alături de copţii egipteni, secole întregi de-a rândul.

Creştini din Tikritul lui Saddam

Construcţia acestui sfânt aşezământ al Bisericii creştine copte îi este atribuită Sfântului Paisie cel Mare, Pishoy în graiul egiptenilor. În locul în care astăzi se „răsfaţă“ duhovniceşte peste o sută de purtători ai rasei monahale au vieţuit, aşa după cum o atestă istoria sa, călugări fugiţi din Siria. Chiar dacă legendele au pus pe seama Deir el-Sourianului un nimb de mister, este cert (dovedit cu documente de epocă) faptul că locul a fost cumpărat, contra sumei de 12.000 de dinari, de la nişte comercianţi sirieni foarte bogaţi, din Maruta, Tikritul Mesopotamiei (regiune din teritoriul Irakului de astăzi). Pe atunci nu exista Irakul, iar Siria se întindea pe o mai mare suprafaţă de teren. Comercianţii sirieni la care facem referire locuiau în Vechiul Cairo (Cairo creştin), potrivit unor documente păstrate în arhiva acestei mănăstiri. La început, pe vremea Sfântului Paisie cel Mare, în secolul al IV-lea, Mănăstirea purta tot numele Sfintei Fecioare, căreia i se spunea Theotokos (gr. Născătoare de Dumnezeu). Peste puţin timp, după acest moment, apar călugării sirieni, care dedică Mănăstirea Sfintei Fecioare Maria, Maicii Dumnezeului sirienilor.

Un sanctuar preţios

Începând cu sfârşitul secolului al IV-lea şi până în prezent, Mănăstirea Fecioarei a fost intens populată de sirieni. Toate Mănăstirirle din Wadi al-Natrun au căzut pradă dezastrului, fiind distruse de numeroasele atacuri ale berberilor, „stăpânii deşertului“, în anul 817. După 850, datorită muncii pline de osârdie a doi călugări, Matei şi Avraam, mănăstirea reapare în peisaj. În anul 927, un anume egumen, Moise de Nisibis (907-943), despre care se spune că era un om cult, inteligent, dar şi foarte curajos, va spori zestrea mănăstirii, cu numeroase documente originale în manuscris. După o discuţie cu califul sirian al-Muqtadir Biâllah, el se aventurează într-o curajoasă misiune. Având asupra sa 250 astfel de manuscrisuri siriene, acesta pleacă în Egipt, stabilindu-se la Deir al-Sourian. În scurt timp, Mănăstirea Sfintei Fecioare - „Siriana“ va deveni un preţios sanctuar cu o bogată „comoară“ de manuscrise, texte şi cărţi vechi, cele mai multe scrise în limba siriacă, o importantă sursă a istoriei şi culturii Siriei. Biblioteca mănăstirii adăposteşte sute de manuscrise vechi, purtând scrieri copte, arabe, siriace şi etiopiene.

Tamarindul Sfântului Efrem Sirul

Cum era şi firesc, din rafinamentul spiritualităţii creştine siriene nu puteau lipsi nume de referinţă, bunăoară „minunatul Efrem cel răsărit din pământul sirienilor“, Sfântul Efrem Sirul (308-373) pentru noi, creştinii ortodocşi. Şi ca o invitaţie în timp, aici se află un copac foarte înalt care, spun vieţuitorii de la Deir el Sourian, a fost sădit de Sfântul Efrem şi „mângâiat“ de mâna sa. Specia cu care se aseamănă „copacul Sfântului Efrem Sirul“ este tamarindul (tamarinul).

„Tamar hindi“ în arabă înseamnă „curmală de India“, curmala fiind în general fructul unui palmier. Este permanent verde, şi înălţimea sa depăşeşte 20 de metri. El face nişte flori galbene cu dungi roşii, în luna mai, iar fructele sale, nişte păstăi maronii, curbate, se culeg în octombrie-noiembrie. Păstaia de tamarind are în compoziţie pulpă lipicioasă şi câteva seminţe negre lucioase. Este, dacă vreţi, ceva asemănător roşcovelor de la noi. Egiptenii folosesc pulpa ca aromatizant, pentru calităţile ei deosebite: miros şi gust dulce, acrişor, răcoritor. Pelerinii caută cu mare înfrigurare să obţină măcar o păstaie din tamarindul Sfântului Efrem, pentru a o da copiilor, deoarece se spune că acei care vor gusta din el vor primi în dar înţelepciune, mai cu seamă copiii.

Călugării de la Deir el Sourian au provizii de păstăi de tamarind, oferind în dar celor interesaţi, absolut gratuit, una, cel mult două păstăi. Tamarindul se află la câţiva metri de peştera Sfântului Paisie cel Mare.

„Nu ne fotografia pe noi, ci scrie despre Dumnezeu“

Cei peste o sută de călugări închinoviaţi aici merg de două ori pe zi la rugăciune în biserică, în rest muncesc şi stau în chilii unde, de asemenea, se roagă. Peste 80% dintre monahi au studii superioare, iar 20% dintre ei au absolvit două facultăţi ori sunt masteranzi, cei mai mulţi bucurându-se de prestigiu dar şi de autoritate în Egipt. Aşa se face că am avut ocazia să dau peste farmacişti, ingineri, doctori şi chiar foşti oameni de afaceri. Fiecare călugăr are o chilie, formată din două cămăruţe, şi o mică baie cu duş. Cămăruţele, de altfel foarte moderne şi primitoare, servesc una drept dormitor şi alta ca loc de rugăciune. O astfel de chilie primesc şi pelerinii care vin la această mănăstire.

Sunt unii călugări care preferă vieţuirea în cele câteva chilii din peştera aflată în mănăstire.

Mai este o altă parte dintre ei care s-a retras în deşert, la câţiva km de mănăstire, în nişte chilii din piatră, construite mai mult sub pământ (a se citi nisip) între dunele nemilosului şi neprimitorului deşert Sahara. Aceşti schivnici primesc mâncare la câteva zile, însă ca unul care a stat de vorbă cu aceşti adevăraţi sfinţi, vă pot spune că noi nu am putea rezista mai mult de câteva zile aici. Chiar şi mâncarea pe care le-o duceau confraţii lor, în momentul în care era transportată se strica instantaneu, iar apa de băut fierbea în recipientele de tip termos. Afară, era o temperatură de 45 de grade, dar în deşert era, desigur, mult mai mare. Nici unul dintre aceşti pustnici nu au legături cu cei din afara mănăstirii, refuzând orice dialog, chiar şi cu rudele lor. Când m-au zărit în depărtare s-au refugiat imediat în chiliile lor din piatră şi nu au mai ieşit până nu am părăsit locul. Singurele cuvinte pe care ei mi le-au adresat, în limba engleză, au fost: „Nu ne fotografia pe noi, scrie despre Dumnezeu şi despre Sfinţii Părinţi…!“ Port încă în suflet aceste cuvinte, dar şi chipul unuia dintre ei, foarte slăbit de i se vedeau oasele feţei ca unui schelet şi care bănuiesc că nu avea mai mult de 40 de kg…

Obştile călugăreşti, răspuns la atacurile berbere

Monahismul creştin apare în secolului al III-lea, în estul deşertului egiptean, fiind întemeiat de Sfântul Antonie cel Mare. În 330, unul dintre discipolii săi, Sfântul Macarie cel Mare (300-390), pune bazele primelor mănăstiri, ajutat fiind de Sfântul Ammona. La început, primii călugări locuiau separat în chiliile din peşteri sau în găurile săpate în stânca munţilor. După aceea, din cauza atacurilor venite din partea triburilor păgâne de berberi, ei au construit forturi în care se retrăgeau pentru a se apăra din calea acestora.

Poarta simbolurilor

Poarta simbolurilor poate fi considerată un scrin al amintirilor despre... viitor! Potrivit unor inscripţii găsite pe ea, datează de pe vremea patriarhului Gabriel (909-921) al Alexandriei şi a patriarhului Ioan (910-923) al Antiohiei. Pe această poartă apar diferite forme de cruci, care corespund multitudinii doctrinelor şi ideologiilor, dar şi credinţelor ce aveau să vină asupra omenirii. Nu este în intenţia noastră să acredităm legendele, dar… ne aflăm în faţa unui semn, în faţa căruia pălim: zvastica! Cel ce avea să devină simbolul unuia dintre cei mai fioroşi dictatori ai lumii, Hitler, apare şi el încrustat pe această poartă. Ghidul mănăstirii descifrează totdeauna tuturor celor care vin la mănăstire, ca dintr-o carte vie, toate cele ce au fost proorocite, dar şi ceea ce „va să fie“!

Comorile mănăstirii

Dar cele mai valoroase „comori“ ale mănăstirii Deir el-Sourian, ce destăinuiesc vremurile tulburi de mult apuse ale creştinismului de început, sunt raclele cu sfinte moaşte. Este vorba de părticele din moaştele:

Sfântului Tadrus EI-Meshreky, supranumit Prinţul. Născut la 275, el se trăgea din familia regală care stăpânea Antiohia. Comandant în armata romană, dar creştin în cuget şi simţiri, a fost trimis la moarte de crudul Diocleţian.

Sfântul Iacob persanul, martir pentru dreapta credinţă, a fost curtean de vază pe lângă împăratul Persiei. Începând persecuţia a fost supus la nenumărate chinuri. I s-au tăiat mâinile şi, în final, capul.

Sfântul Chiriac şi mama sa Sfânta Iulita. Acest sfânt avea doar trei ani atunci când L-a mărturisit pe Hristos. Au fost arestaţi pe vremea guvernatorului Tarsus şi torturaţi fără pic de milă. Sfântului Chiriac i-a fost zdrobit capul, iar mama sa fost decapitată.

Cei 40 de martiri din Sevasta, care au refuzat să se închine idolilor.

Mănăstirea Deir el-Sourian mai posedă păr din cosiţele Sfintei Maria Magdalena. I s-a spus Magdalena pentru că se trăgea din Magdala, o cetate din imediata apropiere a Capernaumului. Este cea care L-a văzut prima pe Domnul cel Înviat.

Nu se putea să lipsească moaşte din Sfântul Moise Arapul, călugărul de neam abisinian (nubian), având culoare pileii neagră, martirizat de berberi, şi din Sfântul Efrem Sirul.

„Chitara Sfântului Duh“

Pomenit în calendarul creştin ortodox pe 28 ianuarie, exegetul, polemistul, predicatorul, poetul şi Sfântul Efrem Sirul s-a născut pe la 306, la Nisibi, actualul Nusaybin, la graniţa cu Siria, în Mesopotamia. A intrat devreme în viaţa anahoretică. A fost hirotonit diacon, treaptă în care a rămas toată viaţa. După cucerirea oraşului natal de către perşi, Sfântul Efrem merge în Edessa. Aici va înfiinţa o şcoală teologică, numită „şcoala perşilor“. Despre el, tradiţia Bisericii spune că vieţuia ca un anahoret, nu bea decât apă, era numai piele şi os, mic de talie, îmbrăcat sărăcăcios, pleşuv, fără barbă. S-a „călit“ doar cu pâine de orz şi cu legume. Despre el se spune că nu a fost văzut niciodată râzând. Efrem s-a alăturat unui grup numeros de refugiaţi, care s-a îndreptat către vest, iniţial către Amida (Diyarbakir), şi în cele din urmă în Edessa (actualul Sanli Urfa) în 363.

Spre sfârşitul celui de al VI-lea deceniu de viaţă, Sfântul Efrem a candidat la preoţie în noua biserică, şi se pare că şi-a continuat munca de profesor (probabil în şcoala din Edessa). Edessa fusese dintotdeauna inima lumii vorbitoare de siriacă, iar oraşul era plin de filosofii şi religii păgâne. După zece ani de vieţuire în Edessa, la exact şaizeci de ani de vieţuire pământească, Sfântul Efrem se mută la Domnul, după unii în 373, iar după alţii în 379. Sfântul Efrem Sirul a fost unul din cei mai mari poeţi creştini ai perioadei patristice, fiind pe drept numit „chitara Sfântului Duh“.

Copiii lui Faraon

Creştinii copţi sunt descendenţii poporului stăpânit cândva de puternicii Faraoni. Copţii s-au născut şi au rămas aici în marea civilizaţiei islamice, care a încercat fără izbândă să-i înghită. Orgolioşi, slujitorii lui Alah au permis până la urmă creştinilor să-şi ducă existenţa mai departe alături de ei, însă după ce au plătit preţul jertfelor fără de număr, de-a lungul timpului scurs... Nu întâmplător, creştinii copţi şi-au ţinut cu străşnicie legământul, pentru că ei poartă pecetea străveche a primilor creştini botezaţi întru Hristos de Apostolul şi Evanghelistul Marcu. Şi astăzi, amintirea Sfântului Apostol Marcu, ale cărui moaşte sunt adăpostite de marea Catedrală cu acelaşi nume din Alexandria, trăieşte atât de puternic în conştiinţa creştinilor copţi.