Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Dinogeţia, mănăstirea din cerdacul Dobrogei

Dinogeţia, mănăstirea din cerdacul Dobrogei

Un articol de: Dumitru Manolache - 20 Aug, 2014

„Ziua de astăzi mi-a adus împlinirea unei dorinţe pe care o aveam de mult, aceea de a vedea Dinogeţia, acolo unde a curs atâta sânge de martiri în Antichitatea creştină…“ Aşa nota în jurnalul său, pe 22 iunie 1921, Arhiepiscopul catolic al Bucureştiului, Raymund Netzhammer, intuind, atunci când încă nu începuseră săpăturile, că în antica cetate a Dinogeţiei creştinii primelor secole Îl mărturisiseră pe Hristos, sfinţind cu sângele lor pământul anticei Scythii Minor. Astăzi, în acelaşi loc, părinţii de la Mănăstirea Dinogeţia-Garvăn întregesc cu nevoirea lor jertfa acestor martiri.

Niciunde în ţară nu simţi parcă atât de tenace chemarea adâncului ca în Dobrogea străbună. Trăieşti în această parte de ţară o anume pace şi o taină, aproape materiale, care te îmbracă într-un liniştitor veşmânt de lumină. O aşteptare răsplătită din plin îţi umple sufletul, pregătindu-ţi-l pentru ospăţul spiritual dobândit într-o mănăstire, într-o biserică sau între zidurile unei bazilici antice, stare care-ţi vindecă rătăcirea, îţi linişteşte căutarea, îţi alungă îndoiala. Din Dobrogea nu te poţi întoarce în lume decât cu dureri în umeri, căci acolo, cu siguranţă, mugurii unor aripi cearcă a-ncolţi. Aşa s-a întâmplat şi cu noi după ce ne-am ospătat din taina Mănăstirii Dinogeţia-Garvăn, comuna Jijila, din Episcopia Tulcii.

Cele două biserici din cetate

O vorbă care circulă prin satele de pe malul dobrogean al Dunării şi o metaforă folosită de părintele stareţ Iustin Pricop fixează, într-un fel mai aparte, locul sfântului aşezământ în coordonatele istorice şi geografice ale zonei. Se spune pe la Garvăn că „cine seamănă vânt culege… piatră!“ Auzind-o, nu poţi să nu te gândeşti la valurile barbare care au trecut stepa dobrogeană prin sabie şi foc şi să nu constaţi că acest pământ a rămas viu, mărturisitor, dăinuind neînfrânt şi tare ca… piatra. Când i se pregătea neantizarea, creştinii şi-au aşezat piepturile în faţa suliţelor păgâne, întărindu-i cu mărturisirea lor dăinuirea, pentru ca Dinogeţia creştină, atunci, dar şi acum, să trăiască şi să lumineze orizontul din „cerdacul“ Dobrogei, cum frumos spune părintele stareţ Iustin.

Mai întâi geto-dacii, apoi romanii şi bizantinii au intuit potenţialul strategic al cetăţii, construind-o, apărând-o, cucerind-o, reconstruind-o, însemnând-o ca loc important pe cea mai veche hartă romană, „Tabula Peutingeriana“. Creştinii i-au asigurat nemurirea, ridicând între zidurile ei, mai întâi prin secolele IV-VI, o bazilică paleocreştină, iar apoi, prin secolele XI-XII, o mică biserică bizantină. Descoperirea într-o groapă de gunoi a cetăţii a unei cruci-relicvar din aur, filigranată şi încrustată cu pietre semipreţioase, din perioada bisericii bizantine, îndreptăţeşte ipoteza existenţei aici a unui scaun episcopal. Iar sigiliul din plumb cu inscripţia „Sigiliul lui Mihail, arhipăstorul Rosiei“, care a aparţinut Mitropolitului grec al Kievului dintre anii 1130 şi 1145, şi care a însoţit o scrisoare trimisă ierarhului din cetatea Dinogeţiei, întăreşte supoziţia.

Din nou ca la început

Am ajuns la mănăstire într-o după-amiază fierbinte, cu orizontul unduit în valuri de zăduf. La sosire, am fost întâmpinaţi de părintele stareţ Iustin Pricop, împreună cu care am intrat în bisericuţa răcoroasă a mănăstirii, cu pereţii de un alb imaculat, unde doar dogoarea aureolelor sfinţilor din icoane mai încingea aerul.

„La începutul anilor 2000, a existat un proiect la nivelul Arhiepiscopiei Tomisului, prin care Înaltpreasfinţitul Teodosie a urmărit revigorarea vieţii bisericeşti şi, în special, a celei monahale, în locurile în care ea a existat din începuturi. Aşa s-a ridicat şi mănăstirea noastră aici, la numai 600 m de antica cetate a Dinogeţiei, unde există ruinele bisericii paleocreştine şi ale celei bizantine, care au dat şi denumirea „Popina“ cetăţii, „popină“ însemnând „deluşor“. Dinogeţia se afla pe o importantă rută comercială, aici descoperindu-se chiar şi obiecte aparţinând vikingilor. Din cauza repetatelor invazii barbare, cetatea şi-a pierdut însă importanţa în timp. Mănăstirea noastră are hramul „Izvorul Tămăduirii“, dar dorim să-l dobândim şi pe cel de-al doilea, cel al Sfinţilor Mucenici de la Dinogeţia, pe care îi prăznuim la data de 14 mai. Sfântul aşezământ a fost înfiinţat în anul 2004 aici, pe Dealul lui Vodă, unde, din spusele oamenilor, Ioan Vodă cel Cumplit ar fi trecut Dunărea, venind din Moldova, şi i-ar fi provocat pe turci la bătălie. Pentru început, au fost ridicate două clădiri, în prima fiind amenajată şi bisericuţa în care slujim. Alături, vom ridica biserica mare“, ne mărturiseşte părintele stareţ Iustin.

Întemeierea vieţii de obşte

Obştea sfintei mănăstiri a fost întemeiată de părintele protosinghel Filimon Pavel, de 81 de ani, care, în tinereţe, a fost frate în Mănăstirea Sihastru. Fiind desfiinţată de comunişti, părintele a fost arestat, închis două luni la Tecuci, apoi nouă ani cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. După aceea, a slujit ca preot de mir în judeţul Alba, apoi în apropierea actualei mănăstiri, la I.C. Brătianu. În 1997, după ieşirea la pensie, a dorit să revină în mănăstire. Dorinţa părintelui s-a întâlnit cu proiectul Arhiepiscopiei Tomisului şi, astfel, a fost întemeiată Mănăstirea Dinogeţia care, începând cu anul 2008, odată cu înscăunarea Preasfinţitului Părinte Visarion Bălţat ca Episcop al Tulcii, a intrat sub jurisdicţia canonică a acestuia. Ulterior, au sosit şi ceilalţi călugări, şase la număr, trei ieromonahi, un ierodiacon, un monah şi un frate. „Eu am venit în toamna anului 2005, iar în anul următor am fost ales stareţ“, ne spune părintele Iustin.

După ce ne-am închinat şi ne-am răcorit inima în albul bisericii, după ce am privit din acest cerdac al Dobrogei, peste Dunăre, Galaţiul şi zona în care Prutul se varsă în Siret, la graniţa dintre Basarabia şi Ucraina, ne-am adâncit într-un dialog despre jertfă, martiraj şi nevoire cu părintele stareţ, ospătându-ne îndestulător din cuvintele cuvioşiei sale.

A trăi în dor de veşnicie

„Dobrogea este primul loc de la noi unde numele lui Hristos a fost propovăduit pentru întâia oară. Este primul teritoriu în care apar locaşuri de cult. Este un pământ îmbibat cu sângele martirilor, cum a spus-o şi Arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer în momentul în care vizita, la începutul secolului XX, „Popina“. E de la sine înţeles că acest sânge este el însuşi fermentul unei vieţi bisericeşti şi monastice deosebite aici, în Dobrogea noastră. Dar această viaţă nu vine decât să continue, în linie dreaptă, lucrarea Sfântului Apostol Andrei şi jertfa primilor creştini. Deşi mulţi la număr acolo în cer, aici la Dinogeţia, la noi, sunt cunoscuţi cu numele doar câţiva: Maximin, Alexandru, Procul şi Afram, Faustin, Marcial, Ianuarie, Alexandru şi Eupropriu. Noi slujim astăzi aici, în primul rând, din mare dragoste pentru monahism şi pentru Sfânta Liturghie. În jurul fiecărei Liturghii gravitează toate celelalte slujbe şi ascultări. Ne întâlnim des cu credincioşii, care vin pentru a se spovedi, pentru a participa la slujbe, a medita şi a se ruga. Apoi, facem şi noi lucrare de milostenie, atât cât putem face. Oferim o masă săracilor, celor nevoiaşi care vin la noi. Iar în colaborare cu profesorul Alexandru Barnea participăm, în fiecare an, la cercetările arheologice, ajutând studenţii şi profesorii la săpături, curăţind iarba din cetate, pentru că acolo ne sunt începuturile şi rădăcinile. Ne îngrijim plantaţia de salcâmi, pe care am înfiinţat-o în ultimii ani, şi livada. Anul acesta am consumat din primele ei roade. Jertfa pe care o aducem noi este una modestă, dar este a dreptei-credinţe. Viaţa este atât de provocatoare, încât a duce o viaţă normală de creştin a devenit în sine un martiriu. Pare prea mult spus, dar viaţa creştinilor mărturiseşte lucrul acesta. A ţine rânduielile fireşti bisericeşti a devenit o adevărată încercare. A putea să ţii post, măcar cele două zile rânduite pe săptămână, este o faptă mare, pentru că societatea, care se opune veşniciei, te cheamă la cu totul altceva. A duce o viaţă din dor de veşnicie este, într-un fel, o provocare duhovnicească. Şi poate şi o formă de martiraj.

Mănăstirea este ea însăşi dor de veşnicie. Cine se îndreaptă spre mănăstire ajunge doar dacă este atins de acest dor de veşnicie, care este taină în Biserica noastră. Dar şi taină personală: taina chemării lui Hristos. Iar cei ce vor să se regăsească în taina lui Hristos trebuie să înceapă printr-o adâncă cercetare personală. Trebuie să acorde o atenţie amănunţită propriei conştiinţe, pentru că aceasta, prin darul Botezului, conţine în sine sămânţa chemării primare. Cea a Duhului Sfânt. Nu se poate să nu ne grăiască această conştiinţă duhovnicească, pentru că dacă am afirma că nu ne grăieşte, atunci ne-am nega propria credinţă. Dacă o ascultăm, conştiinţa va deveni lucrătoare. În diferite măsuri...“, ne spune părintele stareţ.

Spre asfinţit, am pornit mai departe, spre alte locuri de taină ale Dobrogei, adânciţi ceva mai mult în cercetarea propriei conştiinţe, încercând şi noi, orăşeni rătăcitori, să ne lăsăm atinşi de dorul de veşnicie, rugându-ne Sfinţilor Mucenici de la Dinogeţia: „Cei ce cu neclintita voastră credinţă aţi învins uneltirile diavoleşti şi pe Hristos Împărat şi Dumnezeu L-aţi mărturisit în Cetatea Dinogeţiei, şi cu sângiuirile voastre aţi binecuvântat pământul Dobrogei, neîncetat rugaţi-vă lui Hristos pentru noi ca următori ai pildei voastre să ne facem şi mărturisitori ai dreptei credinţe să fim, şi să ne dăruiască nouă mare şi bogată milă“, cum se spune în Condacul sfinţilor…