Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Duhovnicia la mare înălţime

Duhovnicia la mare înălţime

Un articol de: Marius Ianuș - 23 Sep, 2010

Mănăstirea "Sfântul Nicolae" de la Predeal a luat fiinţă în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în condiţii de prigonire a ortodocşilor din Ardeal. Atunci, mulţi călugări ortodocşi au preferat să treacă munţii în Ţara Românească, decât să se "unească cu Roma", iar micul schit "de graniţă" înfiinţat de "Ioanichie, Monahul şi Duhovnicul" la poalele Muntelui Clăbucetul Taurului a fost tot o ascunzătoare a ultimelor suflări ale Ortodoxiei ardelene din acel secol.

Până în 2007, Predealul nu a avut o biserică parohială, aşa că cele două biserici din cadrul Mănăstirii "Sfântul Nicolae" au suplinit această lipsă. Şi, de vreme ce cimitirul oraşului e în curtea mănăstirii, încă o mai fac.

În Biserica "Naşterea Maicii Domnului", de sus, datând din anul 1845, se oficiau botezurile, cununiile şi slujbele de obşte, iar în micuţa şi frumoasa Biserică "Sfântul Nicolae", înălţată în anul 1819, se ţineau privegherile, pentru că aici erau depuse trupurile celor trecuţi la Domnul înainte de înmormântare.

Ambele mănăstiri au fost construite de către călugării mănăstirii, cu sprijinul localnicilor. Mănăstirea a fost înfiinţată în 1774 şi reclădită din temelii în anul 1788, după Războiul ruso-turc, având ca principal ctitor şi restaurator pe "Ioanichie Ieromonahul şi Duhovnicul", pornind de la o donaţie a Vel-paharnicului Grigorie Buzoianul, şi de la ajutorul financiar al lui Ioan Buzatul din Baciul Săcelelor, în cazul reconstruirii, iar Bisericii "Sfântul Nicolae" i-au precedat două bisericuţe din lemn, care, din cauza climei,

s-au deteriorat. În perioada comunistă, mănăstirea nu a funcţionat. Ultima tundere în monahism a avut loc în 30 ianuarie 1949, apoi, în 1958, mănăstirea a fost desfiinţată, ca să fie reînfiinţată, ca mănăstire de maici, în 1993.

Preotul duhovnic al mănăstirii e părintele Teofil. E din împrejurimile Mănăstirii Crasna, de care îl leagă amintiri frumoase, şi a intrat în cinul monahal la Mănăstirea "Sfântul Pantelimon" din Teleorman.

Mâna lui Dumnezeu l-a tras spre călugărie. Cu ajutorul Sfântului Ioan Botezătorul, a scăpat miraculos de un accident de maşină. La Mănăstirea "Sfântul Pantelimon" a fost atras şi de părintele-stareţ de atunci şi de acum, Antonie, care a fost călugăr şi la Mănăstirea Crasna. Consideră că i s-a făcut o mare onoare fiind preoţit chiar în Mănăstirea Crasna, pe care o vizita adesea în copilărie şi adolescenţă.

E mulţumit de mersul mănăstirii. La slujbe, biserica se umple şi e un aflux continuu de pelerini, din Predeal, din împrejurimi şi alte zone ale ţării.

Comunitatea călugărească e foarte mică: trei măicuţe, maica stareţă şi părintele.

Cele două biserici au nevoie de lucrări de restaurare. La cea cu hramul "Sfântul Nicolae", lucrările au început, în urmă cu doi ani, dar criza le-a înăbuşit. Pictura de aici a rezistat 200 de ani "în original". Pictura din biserica mai nouă are nevoie şi mai mare de restaurare, pentru că ea a intrat abia anul trecut în posesia mănăstirii, până atunci, statutul ei fiind nedefinit, construcţie în cadrul mănăstirii, dar aparţinând cumva comunităţii ca biserică parohială. Din cauza climei, şi să ne amintim că Predealul e situat la peste 1.000 de metri altitudine, şi a timpului scurs, picturile s-au şters şi au fost acoperite de fumul lumânărilor. Umezeala puternică se simte în aer aproape permanent şi e principalul factor distructiv. Complexul mănăstiresc de la Predeal a fost declarat monument istoric în anul 1919.

Nu prea puţini, sub o sută…

În plan duhovnicesc, "biserica mică", a Sfântului Nicolae, trebuie resfinţită.

Micuţa comunitate monahică încearcă să răzbească ţinând o strictă rânduială călugărească. Sunt ajutaţi în munca gospodăriei de doi mireni, iar lucrările mai mari le fac cu ajutorul comunităţii predelenilor credincioşi. Oamenii din partea aceasta de Ardeal sunt dornici de masluri şi spovedanie. Un maslu cu şapte preoţi e o mare bucurie a obştii. Cât despre spovedanii... "Avem de lucru, slavă Domnului", îmi spune părintele duhovnic. "Nu stăm să ne plictisim sau, Doamne fereşte!, să lucreze diavolul cu noi."

E frumos la Predeal, munţii se ridică în jurul mănăstirii cu o blândeţe care nu te lasă să ghiceşti altitudinea exactă la care eşti. Totuşi, dacă nu eşti om al muntelui, aerul tare şi umed îţi dă de gândit. Cotlonul de Predeal în care e amplasată mănăstirea nu are prea multe în comun cu spiritul staţiunii. Poate şi unde drumul care duce la mănăstire e în lucru. Din când în când, câte un tren trece şuierând şi rupe liniştea micuţei comunităţi din Valea Olăresei. Apoi trenurile se pierd în lume, lăsând în pace micuţa comunitate de la poalele Clăbucetului. "Noi, aici, nu suntem vieţuitori, suntem supravieţuitori", îmi spune în glumă părintele Teofil referindu-se la amploarea comunităţii monahale în care slujeşte. Tot în duh de şagă, Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, l-a sfătuit la una din vizitele sale să nu mai spună exact câte vieţuitoare sunt aici, că prea sunt mulţi. "Să spuneţi că sunteţi sub o sută"…

A doua biserică din Predeal

A doua biserică, cea cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", a fost zidită, între anii 1834 şi 1844, de al treilea stareţ al locului, succesor al lui Ioanichie (stareţ între 1774 şi 1790) şi al lui Partenie (stareţ între 1790 şi 1811), Gherman din Dârste, care a stăreţit aici între 1812 şi 1854. Zidirea s-a făcut "cu ajutorul călugărilor şi a unor drept-credincioşi din Săcele, Transilvania", aflăm de la părintele Teofil.