Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj Eşelniţa, sau despre Înviere ca memorie

Eşelniţa, sau despre Înviere ca memorie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 17 Martie 2014

Tot ceea ce există în Muzeul „Episcop Iosif Bădescu“ al Parohiei Eşelniţa, din Episcopia Severinului şi Strehaiei, stă înveşnicit în sintagma „Învierea ca memorie“, atât de frumos exprimată de părintele paroh Sever Negrescu. În acest spaţiu, timpul, oamenii, locurile, istoria se pregustă fără zgomot, fără lacrimi, deşi lacrima înţepenită pe fiecare artefact mărturiseşte, pentru fiecare în parte, o jertfă. A oamenilor, a satelor înecate de Dunăre, a istoriei. La plecare însă nu te încearcă tristeţea, ci bucuria luminii care îţi umple memoria, ca o Înviere.

Eşelniţa este o localitate aflată la numai 6 km de Orşova, pe DN 57, unul din satele reconstruite pe malul românesc al Dunării, după formarea lacului de acumulare Porţile de Fier I. În decembrie 1988, Consiliul parohial a hotărât înfiinţarea, lângă biserică, a unui muzeu, cu numele episcopului bănăţean al Caransebeşului, Iosif Traian Bădescu, în care să se păstreze bunurile de patrimoniu depozitate în turla bisericii din localitate, care au aparţinut fostelor sate dispărute sub apele Dunării: Eşelniţa veche, Ogradena veche, Tisoviţa şi Plavişeviţa. Aceste obiecte au fost aduse odată cu strămutările şi depozitate aici.

Candela din Dunăre

„Am considerat că este bine ca artefactele din turlă să aibă un spaţiu al lor, nu atât pentru a fi admirate, ci mai degrabă pentru ca ele să ne vadă pe noi, cei de acum şi cei de mâine, deoarece şi ochii sfinţilor, ochii literelor din aceste cărţi vechi au nevoie să ne privească din când în când“, ne mărturiseşte părintele paroh Sever Negrescu. Clădirea muzeului a fost ridicată între 1987 şi 1996, fiind sfinţită de vrednicul de pomenire Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, în ziua Sfintei Cruci a anului 1996. Aproape fiecare obiect de aici poartă nevăzut stigmatul dramaticei dezrădăcinări, al dureroasei despărţiri de vetrele istorice ale satelor înecate de apele fluviului. „L-ăi bătrâni greu le-a căzut/ să-ţi dărâmi al tău şăzut/ să ce muţi pe-o altă vale/şi s-adormi cu jalea-n cale./Dunăre cu valuri mari/ ne-ai lăsat săraci şi-amari/ ai vrut să ne-aduci lumină/ ce-a plăcit-o c-o grăgină/ c-o grăgină şi-un mormânt/şi-n veci cu nu sfânt pământ“, tânguie drama Traian Ţerescu-Mala în poezia „Stră…mutări“, publicată în foaia parohială „Candela din Dunăre“.

Pe spatele unei fotografii care înfăţişează biserica veche din satul Eşelniţa, acoperit de fluviu, epitropul Toma Marişescu a scris următoarele cuvinte: „Biserica veche, demolată în anul 1967. Mare plâns şi tânguire. S-au tras clopotele neîntrerupt trei ceasuri“.

Icoanele fluviului

Muzeul posedă un impresionant patrimoniu, care cuprinde, printre altele, icoane de la 1650 până la 1850, cărţi de patrimoniu, o colecţie completă de Minee a Sfântului Andrei Şaguna, 12 tomuri din arhiva Protopopiatului de Mehadia, multe ordine scrise în româneşte, dar cu litere chirilice, semnate de protopopul cărturar Nicolae Stoica de Haţeg, care acoperă un secol din istoria bisericii, 1750-1881, o colecţie de antimise, o colecţie de icoane pe metal, din şcoala de iconari de la Craiova, exemplare foarte rare, cu care pare a se întâmpla o minune: „Metalul acesta bătut este mâncat de rugină, dar chipurile sfinţilor sunt neatinse. Icoanele au 200 de ani“, ne relatează părintele paroh Negrescu. În muzeu există şi piese de excepţie: „un antimis semnat de Sfântul Calinic de la Cernica, artefact care scoate în evidenţă smerenia sfântului, care nu semnează antimisul în locul cuvenit ierarhului, ci în afara chenarului. Nu se cunosc împrejurările în care a ajuns aici. Mai avem câteva icoane în care apare zugrăvită Dunărea, dovadă că pictorii

le-au realizat la faţa locului, inspirându-se din zonă. Este vorba despre icoana Sfântului Nicolae, redat într-un capăt de ostrov, pe o insulă de la Ogradena veche. Pe icoană este zugrăvită şi o barcă a pescarilor din sat, cu câteva raţe sălbatice. Apoi este vorba despre icoana Sfântului Arhanghel Mihail, înfăţişat şi el cu Dunărea pe fundal. Remarcabilă este icoana în care Pruncul Iisus este redat îmbrăcat în strai românesc, ipostază foarte rară. Aici mai există şi un manuscris cu rânduiala Sfintei Litrughii, care poartă o însemnare pe prima pagină, scrisă în ziua hirotonirii episcopului Iacob Putneanu, 1783, viitorul mitropolit al Moldovei, pe atunci episcop al Huşilor. Păstrăm, de asemenea, uşile împărăteşti de la vechea Mănăstire Macronia şi o candelă, singurele bunuri rămase de la acest vechi aşezământ care, aşa cum spunea Nicolae Stoica de Haţeg, la 1453, este atestat documentar cu o obşte de 20 de călugări. Este anul căderii Constantinopolului. Dacă la acel an exista o obşte, cu certitudine vechimea mănăstirii coboară mult în jos, în timp. Nu ar fi exclus să fie chiar o ctitorie a Sfântului Nicodim, pentru că vechea biserică a mănăstirii avea dimensiuni identice şi stilul celei de la Vodiţa, ctitorită de sfânt“, ne informează părintele paroh.

Medalia Laviniei Miloşevici

Într-o vitrină, pe lângă sfinte vase şi cutii de plumb de la 1800, în care se păstra Sfântul Mir, descoperim medalia de bronz de la Jocurile Olimpice de la Indianopolis-1991, prima obţinută de marea gimnastă Lavinia Miloşevici, care este din Eşelniţa, dăruită de ea muzeului. Alături, un sfânt chivot, pescuit din apele Topolniţei prin anii â70 ai secolului trecut, în amonte de mănăstire, care „s-ar putea să fi aparţinut acesteia. E o chemare a apelor, a celor dispărute în ele şi, probabil, de aceea toate obiectele pe care le vedeţi s-au adunat aici“, ţine să ne precizeze părintele Sever Negrescu.

Înainte de plecare, l-am întrebat ce mesaj poartă către viitorime muzeul. „Eu cred că memoria lui Dumnezeu este Învierea. Şi prin acest muzeu, probabil, nu numai locurile, ci şi oamenii care au trăit odinioară în satele dispărute, «îngropaţi» deodată cu ele în apele Dunării, acum învie. Cred că pentru cei care vor veni, acesta este mesajul: Învierea ca memorie“, ne mărturiseşte părintele.

Pe drumul spre casă, răsfoiesc volumul „Nespusele tăceri“, semnat de părintele Sever Negrescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mă opresc la poezia „Îngeri fără aripi“, căci mi se pare cea mai elocventă formă de pregustare a ceea ce am trăit şi noi în muzeul parohiei cucerniciei sale: „există-n cercuri un pătrat/şi-n cuburi stă o sferă/ nu e păcat ce nu ţi-e dat/ şi nici virtute ce ţi se oferă./un vuiet dulce apăsat/în cuburi sfere şi urgii/loveşte cercul de pătrat/ şi morţii se-mpreună cu cei vii./ o lume aşezată-n colţuri/ dar rotunjită de nevoi/ lătrat în cele patru posturi/ şi îngerii de aripi goi…“