Godeanu, un sat care dăinuie în inimile oamenilor

În orice sat unde sălăşluieşte omul îndumnezeit, locul acela se înveșnicește. Și dacă, în ciuda numeroaselor și grelelor încercări prin care trece în prezent, se mai și întâmplă ca în miezul verii un bătrân să cânte Steaua în pronaosul bisericii, este semn că satul respectiv viază deja în cer. Acesta este sentimen­tul pe care l-am trăit vizitând satul mehedințean Godeanu, unde scoborâtorilor strămo­șilor și moșilor pictați pe pereții sfântului locaș în straie de sărbătoare le cântă în piepturi nu inima, ci satul însuși, ca un colind de Stea.

Luminează după-amia­za ca o tăietură de frunză din care se scurge clorofila. Casele s-au retras la umbră, picotind de somn sau de uitare. Doar câteva păsări se agită pe ramuri. Străbatem satul în drum spre sfântul locaș, înconjurați de tăcere. Liniștea care stăpânește totul conferă dimensiunea unei așezări rămase în ascultarea lui Dumnezeu și a unei statornicii care așază satul în vecinătatea inimii cerului. De acolo își trage „seva” și tot acolo se întoarce spre a fi alinat când vremurile îi tot încearcă existența. Și prezentul acesta este unul al marilor încercări, căci, asemenea altor localități de la noi, și Godeanu cunoaște îmbătrânirea, depopularea, singurătatea și părăsirea. Dar aici, atât timp cât se va mai cânta Steaua, satul mai speră. Mai are viitor. Și la Godeanu se va găsi totdeauna cineva care să rămână de veghe, aplecat cu ­obrazul pe Stea, în pronaosul bisericii, gata în orice clipă să-i vestească nașterea din nou.

De veghe la hotarul satului

„În 2011, de când am fost numit aici preot paroh, în sat trăiau 120 de familii. Acum mai sunt doar 70, multe dintre ele formate din­tr-o singură persoană. Adică vreo 100 de locuitori. După cum spun bătrânii, numele satului vine de la unul Godin. Mai avem și acum familii care poartă acest nume. Marile probleme ale lui sunt depopularea, îmbătrânirea și neajutorarea. Nu are cine să-i ajute pe mulți dintre cei rămași, mai ales în timp de iarnă, când accesul la gospodării este foarte greu. De multe ori nu au lemne suficiente, nu are cine să le aducă o găleată de apă, o pâine. Nu mai discutăm dacă are cineva nevoie de un medic, pentru că în sat nu există așa ceva. Școala a fost închisă, iar dintre cei patru copii pe care îi mai avem, trei sunt veniți din altă parte, și toți învață acum la Șiroca. Din aceste motive, Biserica încearcă, așa cum poate și ea, să mențină satul pe linia de plutire. Să nu renunțe de a striga la Dumnezeu, ca El să nu-l lase să se pustiască. De aceea credem, sperăm, să redevină ce a fost odată. Mulți oameni importanți ai țării provin de aici: directori de bancă, profesori universitari, preoți profesori, cum a fost părintele Nicolae Achimescu, monahi smeriți și un episcop, în persoana Prea­sfin­țitului nostru Episcop Nicodim. Deși sunt în vârstă, cei care au mai rămas lucrează pământul de dimineața până seara, pentru că au dragoste și iubire de sat, de familie și de copii. Duminicile și în zilele de sărbătoare biserica este plină”, ne spune părintele paroh Nicolae Oproiu, în timp ce bătrâni veniți să ne întâmpine îi ascultă cu adâncă smerenie cuvintele.

Îi privim și ne dăm seama cât de mult seamănă ei cu ceilalți săteni, în straie de sărbătoare, zugră­viți pe pereții bisericii. Cei care au ridicat-o, iar acum stau de veghe la hotarul satului, să nu o ia la vale, să se rătăceasă pe undeva, de vreme ce așezarea viază deja în cer.

Un colind în plină vară

Nicolae Gruiescu, Lorența Creangă, Ioana Creangă, Marina Paulescu, Constantin Lolescu sau Gheorghița Stroe, bătrânii din fața noastră, respiră și ei deopotrivă cu satul în cer, căci „îl iubesc dintotdeauna”, le este „bucurie pentru fiecare”, loc „de nașteri și de plecări”, „de iubiri și împliniri”, „de hore, nedei și «Ciumarcă»”, zi specială în care sunt înălţate rugăciuni pentru ferirea de ciumă, de boli sau epidemii. Sărbătoare instituită de Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, care mergea prin satele mehedințene în zilele de vineri și făcea rugăciuni împreună cu toţi locuitorii ca ciuma să ia sfârşit, rânduială ce se păstrează şi astăzi; „inimă a mea”, cum ne măr­turisește Constantin Lolescu.

Și, în timp ce noi ascultăm toate acestea, nea Constantin Gherghinescu, de 78 de ani, vine cu o stea și-ncepe să o învârte cu bucurie, colindând cu un ton arhaic, nemaiauzit de noi până aici: „Steaua dinspre Răsărit strălu­cește,/ Steaua Împăratului se ivește,/ Că astăzi S-a născut Cel Preaveșnic,/ Mesia Cel Preaputernic,/ Din Fecioara Maria,/ Și din neamul lui Avram,/ Din sămânța lui David,/ Din Duhul Sfânt zămislit./ Trei crai de la Răsărit,/ La-nchinare au venit,/ Daruri scumpe aduncându-I,/ Și către Cristos cântându-I,/ Culcat în porunci cerești,/ În sălaj dobitocesc./ Craii Te vor lăuda,/ Și mărire Îți vor da,/ La anul și la mulți ani!”.

Un colind de Crăciun în plină vară! Semn de dăinuire și dragoste. De continuă naștere a omului, a naturii, a satului. Gânduri, amintiri, dureri nerostite. În spatele fiecărei po­vești a acestor oameni stau și pro­bleme, și boli, și neajunsuri. Dar colindul acesta aduce spe­ranță și viață. Și el este chiar mesajul pe care îl transmite Biserica. „Altfel nu am mai avea credință. Știm că Dumnezeu nu va re­nun­ța la noi. Fiecare avem un scop pentru care El ne-a trimis în lume. Dar avem și o obligație: aceea de a arăta dragoste aproapelui, Creației întregi. Dacă tinerii au plecat pen­tru o viață mai bună pe-afară, satul continuă să rămână și să veș­nicească în Biserică. Pentru că acești oameni zu­grăviți pe pereți, locuitorii lui de peste timp, acești țărani vor purta satul pe umeri până la cer. Ei sunt rugătorii lui la Domnul. Și chiar dacă noi, când ne va veni rândul, ne vom retra­ge din viață, sa­tul va rămâne etern viu, pentru că va fi înveș­nicit în Biserică”, ne mai spune părintele paroh.

Înainte de despărțire, am trecut prin Păunești, pe la familia părintelui protopop Grigore Petrescu, acum pensionar, omul care a marcat o bună bucată de timp viața acestei zone. Doamna preoteasă Nicolița Petrescu, fostă învățătoare, ne-a mărturisit și dânsa că, „deși satul de astăzi este foarte îmbătrânit și mulți au plecat, el dăinuie în inimile oamenilor. De aceia au dor de pământ, de casa părintească, de Dumnezeu, în primul rând, și se întorc fie și numai să-l mai vadă din când în când”. Iar părintele protopop a ținut să ne mulțu­mească de vizită și să ne spună că „satul este locul în care ță­ranul s-a născut și pentru care trebuie să se lupte, să se țină de el. Astăzi, din nefericire, este o lacrimă”, o grea încercare. Așa este. Dar noi credem că, atât timp cât se mai întâmplă ca în miezul verii un bătrân să cânte Steaua în pronaosul unei biserici, este semn că satul acela viază deja în cer, de-a dreapta lui Hristos...