19 Apr, 2024
Gorani şi Ciorâca, bisericile din cămara Raiului
Imaginea unei case vechi, părăsite, cu acoperişul de şindrilă putrezită, care stă într-o rână, înghiţită de verdele din jur ca de o şopârlă uriaşă, este chipul emblematic al cătunelor comunei Uda, judeţul Argeş. Şi, în această implacabilă trecere în vegetal, biserica este singura care rămâne în picioare, înfruntând secolele. Aici, unde vremurile par a fi retezat viitorul, preotul zideşte în continuare catedrale de suflet, înveşnicind credinţa milenară. Este şi cazul părintelui Alexandru Alin Lazăr, parohul din Ciorâca, din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, pe care l-am vizitat recent.
Într-o înmiresmată zi cu flori de salcâm şi ploi răzleţite în hotarul dealurilor înverzite, am pornit împreună cu părintele Alexandru Alin Lazăr spre Gorani, un cătun al comunei Uda, judeţul Argeş, să vedem o minune de biserică de la 1715, înălţată pe vârful unui deal, apropiată mai mult de cer decât de pământ. Acolo, sfântul lăcaş şi adormiţii satului de peste veacuri culeg lumină din Rai, spre a o dărui necondiţionat celor ce se îmbracă în lumina Învierii lui Hristos.
Biserica de 300 ani de la Gorani
Cuminte, ca o mamă în mijlocul familiei, biserica cu hramurile „Buna Vestire“ şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Gorani şi-a păstrat din istorie doar datele cu care să se arate oamenilor, căci cele nevăzute lor vor rămâne scrise doar în Cartea Vieţii de pe masa altarului ceresc. Aşa putem noi afla astăzi că s-a ridicat mai întâi din lemn, de către „robul lui Dumnezeu Mihai Turcu, în zilele Luminatului nostru domn Ioan Şerban, Constantin Basarab-Voievod“ şi ale Mitropolitu-lui „Chiru Chir Teodosie“, fiind înzestrată cu „via şi obratul ei“. Apoi, s-a rezidit din temelie de zid de către mai mulţi enoriaşi, ajungând la noi la fel de frumoasă şi strălucitoare, căci fumul lumânărilor şi al tămâiei nu a pălit ireparabil obrazul sfinţilor zugrăviţi.
Pătrundem peste prag cu sentimentul că intrăm într-o cămară a Raiului. Mirosul vechi, amestecat cu cel al lucrurilor sfinte şi al florilor de pe tăpşan, ne întoarce în timp într-un început de lume, unde toate se plămădesc încă, se rânduiesc în mâinile Creatorului. Pictura este copleşitoare, intimă, apropiată, ca o prăznuire continuă a unei zile de Crăciun. Nimic nu excede, nimic nu lipseşte, ci totul se aşază tăcut, firesc, în rosturi sfinte, bine gândite, bine primite. Aici inima ţi se linişteşte, se deschide, căci Dumnezeu este pretutindeni: în aer, în ziduri, în pomi şi chiar în stropii de ploaie care cad acum peste deal.
Sate îmbătrânite, biserici vii, minunate
Părintele paroh Alexandru Alin Lazăr slujeşte aici din anul 2000. În acest moment, este preot pentru parohiile Ciorâca şi Braniştea, în care se află patru biserici. „Aceasta de la Gorani deserveşte un cătun cu vreo 20 de familii. Oameni foarte în vârstă, 60 de ani cel mai tânăr, şi peste 94 cel mai în vârstă“, ne precizează cucernicia sa. „A doua biserică este cea de la Braniştea, apoi cea de la Ciorâca, biserica parohială, şi cea de la Şetrari, sau Romana, un alt cătun cu vreo zece familii. Perimetrul parohiei este de aproximativ 10 km pătraţi, dar casele sunt răzleţe, în multe nu mai locuieşte nimeni, fie pentru că au decedat proprietarii, fie pentru că au plecat. Din 2000 până astăzi, am săvârşit aici doar vreo şapte cununii şi tot atâtea botezuri. În schimb, înmormântări, în jur de 20 în fiecare an. Satele s-au depopulat. De pildă, şcoala de aici mai are 60 de elevi adunaţi din vreo patru sate. Pe aceşti copii încercăm să-i aducem la biserică, să perpetuăm cu ei credinţa şi tradiţiile. În întreaga parohie sunt aproximativ 120 de familii, din care 60 sunt formate doar din văduvi sau văduve. Încerc din răsputeri să ne comportăm ca o mare familie“, ne mărturiseşte părintele paroh.
Precum bucuria mamei după naştere
Coborâm apoi la Ciorâca şi vizităm biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, o altă bijuterie păstrată şi adusă la lumină de părintele Lazăr, monument istoric, ca şi cea de la Gorani, care datează de la 1830, când a fost ridicată de familiile unor preoţi, diaconi, monahi şi enoriaşi, la vremea „Înălţatului domn şi împărat a toată Rusia Nicolae Pavlevici“ şi a „Episcopului Ilarion Argeşanu“, cum scrie la pisanie.
Un lăcaş strălucitor, cu o catapeteasmă vălurită, ca o coadă de păun, minunat armonizată cu restul picturii, cu chipuri de sfinţi atât de apropiaţi, atât de vii, de parcă ar fi enoriaşii satului.
„În biserica aceasta vin şi cei de la Branişte, când slujim aici, iar când slujim în biserica de acolo, merg şi cei de aici. Ceea ce este impresionant la această biserică este pictura, mai ales cea exterioară. Când am preluat eu parohia, am făcut tot posibilul să conservăm ce mai exista. Am fost foarte ajutat de enoriaşi. Nu mă aşteptam să se finalizeze lucrarea, pentru că sunt doar 60 de familii în sat şi puterea lor financiară este redusă. Am depus foarte mult efort, dar satisfacţia este pe măsură. Cu mare drag slujim şi ne împărtăşim în ea. Pentru un preot de ţară, prioritatea unei slujiri este relaţia cu credinciosul. Noi să ducem înaintea lui Dumnezeu rugăciunile lor şi să aducem de la El cuvântul şi Evanghelia, pentru ca ei să trăiască după cuvântul Lui. Iar după acestea, toate celelalte se vor adăuga. Spre exemplu, lucrările pe care le-am executat aici le-am început cu inima strânsă. Dar Dumnezeu a venit şi a desăvârşit ce începusem. De fapt, Dumnezeu este cel care a lucrat aici. Când credeam că nu mai terminăm, mai trimitea un ajutor, un om cu inimă bună, şi depăşeam momentul. Acum este precum bucuria mamei după naştere“, spune părintele.
Plecăm de la Uda, „udaţi“ de har şi binecuvântări, şi suntem siguri că zidirea de suflet a părintelui Lazăr va rodi, va înveşnici credinţa, şi cei ce vor rămâne aici se vor bucura, ca mama ce tocmai a născut, uitând tot chinul, toată durerea încercării.
