Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Humulești, un sat de poveste

Humulești, un sat de poveste

Un articol de: Pr. Rareş Bucur - 28 Apr, 2019

Dragi ne sunt amintirile ce ne duc spre anii și locurile copilăriei, căci de acolo începe călătoria spre veș­nicie a fiecăruia dintre noi. Humuleștiul Neamțului, satul în care timpul nu aleargă, ci merge la pas, l-a făcut pe Ion Creangă nemuritor. Aici, de Înviere, oamenii freamătă de dragoste și bucurie, căci Paștile nu Îl plâng pe Mântuitor, ci Îl așteaptă să învieze, cu aceeași bucurie cu care-L așteptau să Se nască. Cum fiecare om se întoarce acasă de sărbători, cum am putea ca noi să nu ne întoarcem prin povești și prin oameni în satul satelor? Humuleștiul lui Creangă nu mai este astăzi sat, ci cartier al orașului Târgu Neamț și ne pune dragostea de locurile natale, de țară, în palme.

În tăcere și cu inimile înflorite de primăvară, toată suflarea se pregă­tește să se înalțe și să se îndumnezeiască odată cu învierea Mântuitorului. Trecând pe la poarta lui Ștefan a Petrei Ciubotariu, am văzut pe fereastră, la stâlpul hornului, o sfoară cu motocei la capăt, cu care mâțele se jucau odinioară. Apoi, purtându-mă pașii pe malul Ozanei, în susurul blând al apei și-n liniștea amiezii, părea că, de nicăieri, se aude o voce depănând a dor o povestire din cele mai frumoase ale neamului românesc - o poveste despre dragostea de sat, o poveste despre bucuriile unei inimi curate:

„Dragu-mi era satul nostru, cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! He, he, he...! Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, câmpul... cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii!ˮ

Satul s-a schimbat, dar târgul a rămas târg și țolul țol

Povestea Ionelei Lungu, meşter popular, o mare iubitoare de sat și tradiție, este fascinantă. Îndrăgostindu-se de un humuleştean, ea fiind născută în Tulcea, s-a îndrăgostit şi de satul soţului ei.

Deşi lumea satului şi-a păstrat identitatea, iar oamenii au rămas cu același umor autentic, modernitatea şi-a făcut simţită prezenţa şi în satul care și-a câștigat nemurirea.

„Impactul cu Ion Creangă și cu satul a fost mai puternic când ne-am mutat în casa socrilor și am recitit poveștile. Atunci s-a întâmplat ceva, căci am început să le văd lumea. Simțul umorului pe care îl au locuitorii este proverbial - dacă nu ai simțul umorului, nu îi poți înțelege pe oamenii din Humulești. Vorbești cu omul și nu râde vizibil, îți spune ceva, dar ți-o spune mucalit.

Acum lumea este în schimbare. Știți cum este, rămâne cine se adaptează. Nu putem ști care este adevărul din poveștile lui Ion Creangă, poate și el a hiperbolizat unele situații. Eu pot să spun că un om trece strada, dar poate povestitorul ar fi spus acest lucru cu un așa umor, încât să te facă să te tăvălești pe jos de râs. Totul depinde de cum privești lucrurile. Probabil că lumea a rămas cu aceleaşi caracteristici principale. Din păcate, ceea ce eu am remarcat, iubitoare fiind de tradiție și de lucruri autentice, este un regres al arhitecturii caselor. Chiar dacă omul își păstrează acea casă veche, cu cerdac, pentru dânșii poate este un progres că-și dau jos tâmplăria veche de lemn și o înlocuiesc cu termopan. Au înlocuit dușu­meaua cu parchetul de plastic, dar mai grav este că au aruncat lucruri precum războaiele de țesut, furca de tors şi altele. Într-adevăr, oamenii sunt în vârstă, dar era un mod de viață. Tradițiile mor din cauza asta, dar în continuare, să știți, țolul este țol, iar modul de a fi gospodar a rămas neschimbat.ˮ

Dezvoltând o dragoste aparte pentru fotografie, doamna Ionela a găsit această pasiune ca fiind cel mai bun mod prin care să se apropie de oamenii satului, să le descopere inimile şi modul de trai.

„Oamenii au rămas la defi­niția de om și uneori trebuie doar să-i provoci puțin la vorbă, să vezi cum îţi vorbesc cu accentul lor specific şi cald. Îi poți înțelege după mâinile muncite, după expresia feței, după lumina din privire. În orașele mari, lumea este agitată și în mișcare, pe când la sat este domoală și se uită chiar cu o anumită curiozitate la tine. Te iscodesc, dar nu într-un mod răutăcios, ci din pură curiozitate. Fiecare are o bucată de pământ în spatele casei, păsări și câteva animale, pentru că nu sunt oameni care au nevoie de foarte mult. Trăiesc bine din ceea ce au din curte. Acest sat poate fi numit conservator pentru că se țin strict tradițiile. Oamenii sunt cu frică de Dumnezeu. Eu stau chiar lângă biserica din Humulești și este minunat să facem Paștile acasă, pentru că se umple satul de lumină. Este ceva cu adevărat înălțător. Ziua de luni a rămas zi de Obor - oamenii se adună la târg - unii au de vânzare, alții de cumpărat, fiecare ce are prin curte, păsări, animale sau unelte necesare în gospodărie, haine, iar de Paști mereu trebuie să te înnoiești cu ceva, face parte din specificul zonei.ˮ

Un nume-simbol al identității noastre

Căutând printre cei mai de preț urmași ai marelui povestitor, strănepoata acestuia ne-a primit cu multă căldură în inimă, privire și glas. Prin venele sale nu numai că se află sângele lui Ion Creangă, dar în toată ființa ei respiră și talentul pe care genialul scriitor nu a putut să nu îl transmită mai departe. La fel ca pentru noi toți, satul reprezintă și pentru doamna preoteasă Olguța Creangă-Caia locul luminii care nu are început, nici sfârșit, nu are căpătâi sau margini, ci este o infinitate întinsă și plină de dragoste.

„Când mă gândesc la Humu­lești, îmi dau seama că acest sat înseamnă totul - copilărie, fru­musețe, viață, lipsă de griji. Prin faptul că atât de multă lume vine la Casa Memorială, satul primește o lumină aparte și este învăluit în frumusețe prin aceste mii de oaspeți care vin în fiecare an. Eu mereu recitesc opera lui Creangă și mereu descopăr noi sensuri. Dacă Ion Creangă nu ar fi fost diacon și nu ar fi avut cultura teologică, nu ar fi rezistat peste timpuri. Prin ea primim atât de multe sfaturi, iar noi poate nu ne dăm seama că toate sunt cu iz teologic, literar, filosofic.ˮ

Ion Creangă, în România, este un simbol al identității naționale și absolut toți, de la mic la mare, îl poartă ca pe o comoară a lor.

Creangă ar lăcrima  văzând lumea satului românesc de astăzi

Tărâmurile acestea sunt o poveste prin simpla lor existență, iar oamenii care trec prin ele devin parte din ea. Părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumen al Schitului Vovidenia, Neamț, a descoperit aceste ținuturi acum trei decenii, pe vremea când era doar un „țânc de 9-10 aniˮ. A străbătut aceste meleaguri cu poveștile lui Creangă în inimă, simțind că pășește pe urmele marelui scriitor, chiar în bătătura casei lui.

„În urmă cu vreo 24 de ani, «prin adopție», am devenit și eu nemțean, ca ostenitor în obștea Vovideniei. Dacă în vremea copilăriei, pentru mine, ca pentru mulți alți copii, Humuleștiul reprezenta un loc mitic, astăzi îl privesc cu aceeași admirație, considerând că, deși nu mai seamănă cu ceea ce Creangă descria în neuitatele sale Amintiri, totuși el păstrează acel parfum literar ce l-a făcut celebru. Te aștepți oricând să-l regăsești pe Nică cu pupăza în brațe, explorând o lume nouă, dovedind, la rându-i, capacități de bun târgoveț.

Un lucru este cert: Humu­leștiul de astăzi nu mai este ca cel din timpul părintelui diacon Creangă. În genere, satele noastre și-au pierdut din farmecul de odinioară cântat cu neobosită admirație de scriitorii noștri. Știm că Ion Creangă era un moldovean hâtru; știa să fac haz de necaz, dar în aceeași măsură era conștient de necesitatea evoluției societății.

S-ar bucura, cred, observând că localitatea este legată de trecutul ei, dar și de faptul că locuitorii nu l-au dat uitării; ar avea aprecieri laudative pentru frumoasa școală din localitate; ar fi încântat de cele trei biserici existente construite de humu­leșteni, reverberație a credinței lor curate și lucrătoare; ar aprecia progresul localității în general. Cu siguranță ar da o fugă și prin obor, unde ar fi fascinat să mai găsească țărani neaoși, care-și negustoresc bunurile muncite cu multă trudă.

Eu cred că Ion Creangă, de acolo, din înaltul cerului, vede tot ce se petrece în Humuleștiul prunciei sale, dar și în viața poporului din care a răsărit. De aceea găsesc la fel de interesantă următoarea chestiune: noi ce-i vom spune atunci când ne vom întâlni în Veșnicie cu genialul povestitor? Ce a făcut fiecare dintre noi pentru a păstra și a transmite mai departe valorile spirituale și culturale ale satului românesc, mai ales în aceste timpuri nu foarte prielnice, când satul românesc străbate un drum sinuos, printre generații?ˮ