Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Icoanele de „dincolo de fire“ de la Ţăndărei

Icoanele de „dincolo de fire“ de la Ţăndărei

Un articol de: Dumitru Manolache - 27 Mar, 2013

„Dincolo de fire.“ Expresie în spatele căreia expediem uneori, cu lejeritate, ceea ce ne depăşeşte priceperea, raţiunea. În urmă cu mai bine de 60 de ani, în perioada de apogeu a stalinismului autohton, frica de autorităţi mai întâi, apoi ignoranţa şi indiferenţa oamenilor au zăvorât în uitare cel mai tulburător şi impresionant eveniment, de „dincolo de fire“, petrecut în anii ’50, în neînsemnatul pe atunci Ţăndărei, un sat din Bărăganul ialomiţean: apariţia miraculoasă a unor icoane pe acoperişul şi pe geamurile Bisericii „Sfinţii Voievozi“ din sat şi pe o clădire a gării, înainte şi imediat după Sfintele Paşti.

Rememorarea acum, după mai bine de 60 de ani, a apariţiei miraculoase, în preajma Sfintelor Paşti, a unor icoane pe biserică şi pe o clădire a gării din Ţăndărei, sat prăfuit, uitat, pierdut undeva prin mărăcinii Bărăganului pe vremea aceea, a implicat o anume reţinere, pe care mărturisim că am avut-o şi noi. Dar mărturia convingătoare a domnului arhitect Liviu Găgescu, din Bucureşti, unul dintre puţinii martori oculari ai fenomenului, dispus să vorbească sincer şi cu curaj despre eveniment, ne-a determinat să pornim pe urmele întâmplării. Şi nu am regretat, pentru că la Ţăndărei-sat am avut prilejul să descoperim o tainică lucrare a lui Dumnezeu. Altceva nu credem a se fi petrecut atunci, acolo.

Liviu Găgescu şi icoanele din zorii Învierii

Prin anii 1950-1951, Liviu Găgescu locuia cu familia la Ţăndărei, forţaţi să se tot „pitească politic“, pentru „crima“ părinţilor de a fi  intelectuali şi de a deţine o neînsemnată decoraţie primită de tatăl dânsului pe Frontul de Răsărit.

„Discutăm despre o perioadă foarte critică a neamului românesc, în care represiunea bolşevică se apropia de apogeu. Atunci aveam cinci sau şase ani. Într-o dimineaţă, s-a răspândit vestea în sat că au apărut icoane pe biserică şi pe alte clădiri, între care şi pe cea a administraţiei CFR. Împreună cu sora mea, mai mare cu 8 ani decât mine, am mers să vedem «miraculoasa expoziţie».

Am ajuns destul de repede la Biserica «Sfinţii Voievozi». Era dimineaţa, după noaptea de Înviere. Acolo, multă agitaţie. Ce îmi aduc aminte, şi nu îmbin cu amintirile altora, pentru că în familie s-a vorbit doar de trei sau de patru ori despre lucrul acesta, sunt următoarele: acoperişul bisericii era argintiu şi pe el se vedeau nişte siluete mari de sfinţi. Aveau haine purpurii şi efigii aurii. Acoperişul, în două ape, avea streaşina destul de înaltă. În mod normal, înclinaţia ar fi trebuit să ascundă privitorilor acele chipuri de sfinţi. Şi, totuşi, noi le vedeam abătute, ca şi cum le-am fi privit din aer. Şi pe ferestre erau icoane foarte clar pictate. Nu semănau deloc cu vitraliile. Era cu totul altceva. Era pictură bizantină, mi-am dat eu seama mai târziu. Pe o ocniţă, era desenată, cu o linie albă, foarte elegantă şi foarte sigură, o operă de artă minunată: Maica Domnului cu Pruncul în braţe. Icoana se afla puţin deasupra nivelului ochiului de copil. Îmi amintesc că şi pe geamurile şcolii din apropierea bisericii au apărut icoane asemănătoare. Se pune problema aşa: «Stai măi, ce înţelegea copilul acela despre treaba asta?» Iată ce spun eu acum: cele mai puternice emoţii şi amintiri sunt cele din prima copilărie. Apoi, şi asta nu o poate contesta nimeni, un sat întreg a asistat la eveniment! După aia, ne-am dus şi la gară. Acolo era mare agitaţie. Blocul era al administraţiei de stat. Şi să apară tocmai pe el icoane nu prea era de dorit! Nişte femei de serviciu se tot străduiau să şteargă de pe ferestrele de la etajul clădirii icoanele şi nu reuşeau deloc. Şi aici era Maica Domnului cu Pruncul, dar şi alţi sfinţi. Era vorba de zeci sau poate sute de metri de pictură religioasă, executată în condiţii impecabile, la biserică şi pe clădirea gării. Se sesizaseră şi autorităţile. Nişte tovarăşi le cereau autoritar femeilor să şteargă imaginile acelea şi încercau să împrăştie lumea. Dar oamenii nu se împrăştiau. Simţeau satisfacţie că puterea noului regim era depăşită, pusă la îndoială de eveniment. Ulterior, autorităţile au încercat să dea diverse explicaţii: ba că americanii au «proiectat» imagini obscurantiste, ba că în preajma Paştelui femeile şterg geamurile cu petrol lampant şi că în irizările produse de gaz habotnicii ar fi văzut icoane! Dar petrolul folosit de gospodine nu era lăsat pur şi simplu pe sticlă. Se freca bine cu o cârpă să nu mai rămână nimic. Era mare ruşine în sat să ai geamurile năclăite de petrol! Dar icoanele de pe acoperişul bisericii şi cele de pe clădirea gării tot irizări să fi fost? Nu avea timp cineva ca în cele cinci sau şase ore trecute de la slujbă să «picteze», neobservat, atâţia metri de «irizaţii». Ar fi trebuit ca zeci de specialişti să lucreze cel puţin o lună pentru a realiza acele icoane! Ne-am întors acasă. După câteva zile, imaginile s-au estompat de la sine. Mulţi ani nu s-a vorbit deloc despre această treabă. Cu totul întâmplător, cu câţiva ani în urmă, mi-am adus aminte de eveniment şi am scris o scrisoare către redacţia unei reviste centrale, în care am povestit întâmplarea. Publicaţia a făcut ulterior şi o anchetă jurnalistică pe această temă la Ţăndărei. Nu de mult, aflându-mă în apropierea Bisericii «Mihai Vodă», m-a oprit o doamnă în vârstă, Victoria, pe care o cunoşteam, care mi-a povestit că în Galaţi, în aceeaşi perioadă, adică 1950 sau 1951, s-a întâmplat acelaşi fenomen. Avea atunci 15 ani şi o trimisese mama dânsei să aducă ceva din oraş. Aşa a văzut peste drum, lângă o clădire mare din oraş, lume multă, agitată. A reuşit să se strecoare printre oameni. Pe ferestrele acelei clădiri erau icoane pictate, pe care nu avea cine să le deseneze peste noapte. Şi, ca şi la Ţăndărei, autorităţile încercau să împrăştie lumea. Ulterior, a aflat că pe mai multe case importante ale oraşului s-a văzut aşa ceva. Un bun prieten mi-a povestit despre fenomene asemănătoare petrecute în Rusia în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. A apărut şi o carte despre acestea, tradusă şi la noi. Acum, în ciuda faptului că am o pregătire materialistă, cred că atunci, la Ţăndărei, s-a petrecut o minune cerească. Un miracol, un semn trimis oamenilor de Dumnezeu într-o perioadă foarte dramatică din istoria ţării. De asta sunt convins. Nu au venit americanii să ne proiecteze icoane pe pereţii şi pe ferestrele bisericii din Ţăndărei! Nici legionarii nu au pictat peste noapte acele imagini, cum susţineau autorităţile. Toată noaptea de Paşti mişunau patrulele prin sat. Ar fi fost imposibil. Pentru mine, evenimentul a avut urmări destul de târziu. Pe la vreo 40 de ani, m-am apropiat de Biserică. Nu am avut în familie o educaţie religioasă anume. Părinţii mei erau oameni cu mentalităţi «moderne», care voiau să fie şi ei la fel cu europenii, cu idei «progresiste», materialiste“, ne-a mărturisit arhitectul Liviu Găgescu.

Trei martori din Ţăndărei vorbesc despre icoane

După întâlnirea de la Bucureşti cu domnul arhitect, am mers la Ţăndărei, am vizitat biserica şi celelalte locuri în care au mai apărut icoanele în acei ani. Am stat de vorbă cu alţi martori oculari, şi iată ce am mai aflat.

Profesorul de istorie Iosif Tătăreanu, martor şi el al evenimentului, are acum 72 de ani şi este una dintre cele mai respectate persoane din urbe. A scris monografia oraşului Ţăndărei. De aceea, declaraţia domniei sale nu poate fi pusă la îndoială: „Aveam atunci 8-9 ani. La capătul străzii acesteia era o clădire destinată automatizării lucrărilor CFR de la Ţăndărei. La primul etaj al ei, pe ferestre, au apărut chipuri de sfinţi. Lumea a auzit şi a început să vină în număr mare, şi din Ţăndărei, şi din localităţile învecinate. Cei de la partid au încercat să şteargă sticla, dar nu au reuşit. Miliţienii încercau şi ei să împrăştie lumea. Eu am văzut icoanele numai pe geamuri, erau colorate, ca şi cum ar fi fost pictate în structura sticlei. Era Maica Domnului cu Pruncul. Oamenii ziceau că este vorba despre o minune dumnezeiască. Fenomenul a ţinut câteva zile, după care icoanele au dispărut, aşa cum au apărut. Clădirea aceea a fost demolată foarte greu, cu dinamită, după câţiva ani“.

În apropierea Bisericii „Sfinţii Voievozi“ locuiesc Procop Ivanciu, de 80 de ani, şi Georgeta Ivanciu, soţia lui, de 79 de ani, şi ei martori ai evenimentului din anii ’50.

„Eram flăcăiandru pe atunci şi locuiam la tata, nu departe de biserică. Parcă era înainte de Paşti. Au apărut nişte icoane ale Maicii Domnului, undeva în spatele bisericii, şi oarecum lateral, pe latura de nord. Erau nişte chipuri de sfinţi pe geamuri... Mi-a fost şi cam frică. S-a auzit un vuiet şi a început cu nişte licăriri cu chipuri de sfinţi. Eu le-am văzut cam pe la prânz, nu mai ştiu cât a ţinut... Se adunase acolo o groază de lume. Ne-am zăpăcit şi noi cu vederile alea! Mi-a fost frică, mă gândeam la alte necazuri, era atunci după război şi fiecare credea în felul lui...“, ne povesteşte nea Procop.

Mătuşa Georgeta îşi aminteşte şi ea povestea icoanelor: „Când s-a zvonit prima dată, lumea era aici la gară. «Ce e, ce e? La cantonuâ CFR-ului a apărut Maica Domnului cu Iisus în braţe!», spunea lumea şi se ducea acolo. Oamenii îşi făceau închipuiri: că s-au şters geamurile cu gaz, cu ziare, că nu ştiu mai ce... Toată lumea era curioasă. Şi m-am dus şi eu, că acolo era centruâ. Şi am văzut şi eu o icoană pă geam, la etaj, de vreo 40 de centimetri. Era Maica Domnului cu Pruncul. Era colorată cu bleu, cu galben, cum sunt icoanele. A durat cred vreo săptămână... Miliţia nu te lăsa să te apropii. Tot atunci, aici, spre stadion, era o casă, a luâ Nicolae Anghel, şi se spunea că a apărut şi acolo o icoană pă geamuâ prăvăliei lui. Venea, maică, lumea de prin satele vecine cu căruţele să vadă icoanele ca la Maglavid!“, îşi aminteşte bătrâna.

Preoţii au auzit despre minune de la credincioşi

Părintele Marian Pătărlăgeanu, protopop de Feteşti, slujitor aici din 1997, ne-a relatat şi sfinţia sa ce a auzit de pe la credincioşi cu privire la apariţiile de la biserică din anii ’50: „Lăcaşul acesta datează din 1839, fiind ctitoria unui catolic francez, Filip Lenciu, «cavaler de mai multe ordine împărăteşti şi dicheofilax» (împărţitor de dreptate) pe vremea voievodului Alexandru Dimitrie Ghica, cum scrie în pisanie. În 1916, bulgarii care au invadat ţara au incendiat biserica şi i-au ars odoarele. Referitor la acest eveniment, mi-au povestit mai mulţi credincioşi despre apariţia Maicii Domnului pe sticla turlei bisericii şi pe un turn al CFR-ului. Vestea a făcut repede înconjurul zonei. O perioadă de câteva luni, au venit aici oameni cu căruţele din împrejurimi ca să se închine, într-un adevărat pelerinaj. Comuniştii au mobilizat oameni să cureţe acele icoane, spuneau că ar fi fost vorba despre iluzii optice şi altele de genul acesta. În arhivele noastre, nu se păstrează, din nefericire, nici o referire la eveniment“.

La rându-i, părintele Teodor Bârsan, slujitor la biserică din 1986, ne-a mărturisit: „Nu mai reţin anul, dar mama mi-a zis că şi la Săveni, la 5 km de Ţăndărei, s-a auzit despre evenimentul petrecut atunci aici. Au fost persoane de acolo care au văzut icoanele de la biserică, dar şi pe cele de la gară. După ce am aflat şi eu despre acest eveniment, am discutat cu cineva de aici, de pe strada Duzilor, cu soţii Cursaru, care au peste 90 de ani. Ei mi-au spus că aici, la biserică, pe geamul de sus, de la turlă, a apărut o imagine care semăna cu Maica Domnului“.

Despre acest eveniment am lăsat să vorbească martori oculari şi slujitori ai altarului. Timpul a acoperit minunea, căci nu credem a se fi întâmplat altceva atunci, iar oamenii, te-mători, ignoranţi sau indiferenţi, au expediat-o uşor în spatele expresiei „dincolo de fire“, neînţelegând că la Dumnezeu totul este posibil. Poate doar lacrima de mir de pe chipul Maicii Domnului cu Pruncul, dintr-o veche icoană aflată în biserică, care a început să plângă neînţeles, de la sine, acum vreo trei ani, despre care părinţii se sfiesc să vorbească, ar putea spune mai mult despre ce s-a întâmplat atunci la Ţăndărei.