În așteptarea luminii Învierii la Densuș

Eu cred că satul Densuș s-a născut pe sine pentru a se trăi permanent ca un Paște. Aici, și numai aici, Iisus cu trupul de lumină înveșmântat în ie hunedoreană S-a așezat în brațele Tatălui Său pe o coloană de piatră în biserica satului. La Densuș, toată făptura respiră lumina zilei de mâine. Căci mâinele perpetuu este Învierea fiecărui azi, fiecărei clipe, fiecărui gând, fiecărui cuvânt. Așteptarea Paștelui la Densuș este o carte de identitate cu care oamenii se legitimează, înnoindu-se în primăvara fiecărui an, după cea de-a treia cântare a cocoșului.

Am pornit spre Densuș cu gândul mărturisit de a înțelege cum se petrece în acest prezent zbuciumat, ce bezmeticește năuc prin veac, legitimându-și existența prin înșelătoare filosofeme materialiste, răstimpul pascal. Am dorit să aflu lucrul acesta într-o așezare ancestrală, în care despre trecut, înaintea oamenilor, vorbesc mai convingător pietrele, aerul, florile, munții și cerul. Și, de cum am călcat în Densuș, de cum m-am „împărtășit” din aerul „împietrit” al bisericii lui, am simțit că aici se citește încă trăind, după mai bine de două mii de ani, „biografia Fiului lui Dumnezeu după care se crește omenirea”, cum frumos spunea un confrate.

Lumânări și sălcii

Am mers, cum se înțelege, mai întâi la biserica satului, cu hramul „Sfântul Nicolae”, despre care marele Iorga declara că este „fără de pereche în toată românimea”, iar părintele Dumitru Stăniloae, o „minune a geniului românesc”. Aici, în locul în care creștinismul a ajuns la doar câteva secole de la Învierea Mântuitorului, totul respiră a hotar. A prospețime de început al creștinismului. În incinta bisericii și în afara ei, trăiești tăcerea ca pe o mărturisire și scăpărarea luminii ce țâșnește din piatră ca pe un mâine continuu. Aproape că-ți vine să te întorci acasă, convins că clipa petrecută aici îți este de-ajuns pentru fiecare trezire, pentru fiecare dimineață ce va să vină. Dar rămâi, căci ­în de-ajunsul tău încă mai este loc de mirare și bucurie.

Părintele Alexandru Gherghel, cu chipul sfinției sale scoborâtor din stirpea dacilor în­veș­niciți în piatra Columnei lui Traian de la Roma, chemase între zidurile sfântului locaș, spre dumirirea mea, pe unchiul Bogdan Domițian. Un bătrânel de 78 de ani care, din 1956, fără întrerupere, psalmodiază la strană. După ce mi-a enumerat toți preoții bisericii cu care a cântat, unchiul mi-a spus simplu, ca un ță­ran veritabil, că acum, în această clipă a Postului Mare, toată suflarea satului este în așteptarea Sfintelor Paști: „Începând de la copii până la bătrâni, toată lumea așteaptă să vină Învierea. Și multe sate vin aici la Înviere. Începând cu Duminica a 3-a din post, oamenii încep să se spovedească. Iar în sâmbăta Floriilor, seara, mergem la morminte, aprindem lumânări, aducem sălcii, stropim florile și mormintele cu apă, pentru ca și morții noștri, care sunt vii, să iasă cu noi în întâmpinarea Domnului, când intră în Ierusalim”.

Trăind în același înțeles

Pe unchiul Valerică Gardian, de 86 de ani, l-am vizitat acasă, păzit de un dulău arțăgos cu străinii. De un an se nevoiește singur, căci soția a plecat la Domnul, iar copiii, cu ale lor, locuiesc la Hațeg. De la el am aflat mai multe despre Paștele lor, al densușenilor, cel care s-a trăit și se trăiește aici dintotdeauna în același înțeles, chiar dacă astăzi îmbrăcat în veșmântul prezentului.
„Pe vremea copilăriei mele, nici părinții, nici noi, copiii, în Postul Paștelui, nu mâncam de frupt. În sat nu se făceau petreceri sau jocuri. Când se apropia Învierea, fiecare dintre noi alegeam grâul pentru pâinea Sfintelor Paști, bob cu bob, și apoi îl duceam la moară. După aceea, doar șapte femei văduve frământau și coceau «paștile» în sat. Apoi, în seara Miercurei Mari și în cea a Joiei Mari duceam pâinile și vinul la biserică, unde se sfințeau. După ce se sfințea pâinea, fiecare dintre cei care veneau la biserică primea câte o felie de pită. Vineri seara, veneam la Prohod, iar în Sâmbăta Mare ne pregăteam de Paști: tăiam mielul, pregăteam mâncarea. La miezul nopții, mergeam la slujba de Înviere, iar în Duminica Paștelui, dimineața, se împărțea «paștile». Sâmbăta seara, după Utrenia Învierii, se dădea «paște» sfințit pentru bolnavi și pentru copiii mici care nu puteau să vină la Înviere. Astăzi, lucrurile s-au mai schimbat, dar nu prea mult. Postul și Paștele sunt aceleași și la fel dintotdeauna. Cam de pe la Revoluție începând însă, doar un gospodar se obligă să facă «paștile» pentru toată lumea. El cumpără pâinea și vinul ce trebuie sfințite. Noi, care suntem înscriși la «Cununa anului», pomeniți de părintele în biserică, adunăm banii pentru pâine și vin de la credincioși și mergem la brutărie la Sarmizegetusa, unde comandăm pâinile și prescurile, pe care le aducem apoi în sat, la biserică. Pentru mine, Paștele este cea mai sfântă zi, pe care o voi respecta atâta vreme cât voi trăi, așa cum au făcut-o moșii și strămoșii mei daci. Pentru că eu sunt un pui de dac! Din sămânța asta ne tragem noi, densușenii!”, îmi măr­turisește la despărțire bătrânul.

La Densuș, Iisus este permanentul mâine luminos al satului, înălțat din giulgiul Lui, ca o floare de crin, și așezat în brațele Tatălui Ceresc, în veșmânt nou de ie hunedoreană, pe o coloană de piatră în biserică. Aici îi primește El pe densușeni, cu mâinele lor perpetuu trăit ca o Înviere a fiecărui azi, fiecărei clipe, fiecărui gând, fiecărui cuvânt. Aici vin la El oamenii, legitimându-se cu așteptarea Paștelui, ca o carte de identitate, pentru a se înnoi în fiecare primăvară, după cea de-a treia cântare a cocoșului.