Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Reportaj În căutarea satului românesc autentic

În căutarea satului românesc autentic

Galerie foto (7) Galerie foto (7) Reportaj
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 04 Iunie 2016

Nu mai este nici o noutate pentru cineva că satul românesc autentic, unde oamenii se cunoşteau între ei, se ajutau şi formau o comunitate sau o familie mai mare, a dispărut aproape complet. Urbanizarea excesivă, forţată sau benevolă, a făcut ca aceste comunităţi să dispară, iar oamenii să se îndepărteze şi să se izoleze. Din acest motiv, unii oameni aleg să facă eforturi mari pentru a-şi regăsi rădăcinile şi a închega comunităţi de persoane care cred şi simt la fel. Una din aceste iniţiative am găsit-o în Periş, judeţul Ilfov, unde mai multe familii cu acelaşi crez s-au adunat într-o micuţă comunitate.

Am ajuns la Periş într-o zi când tocmai ieşise soarele dintre nori, după o zi ploiasă. Am fost îndrumaţi de către eroul poveştii noastre spre o casă brâncovenească, pe care trebuia să o vedem pe partea stângă. Nu a fost greu deloc. Era singura casă de pe acel drum care părea cu adevărat proiectată, aşa cum sunt casele din centrul Bucureştiului, atunci când arhitecţii se întreceau în a face case dintre cele mai frumoase. Astfel, după şirul de cuburi poreclite case am ajuns lângă un fel de conac cu lucrături din lemn, iar dintr-un jgheab „curgeau” câteva lanţuri, gândite să ghideze apa spre grătarul de jos al canalului de scurgere. Un „mizilic” care ne-a introdus în atmosfera familiei care locuia acolo. Un preambul la o minte şi o inimă care simt frumosul şi îşi doresc să fie înconjurate de acesta.

Casa aparţine familiei notarului Iulian Liviu Drăghici. La parter, unde se văd şi câteva icoane, dintre care Sfântul Spiridon iese în evidenţă, semn de ocrotire, se află biroul notarial, unde lucrează proprietarul şi soţia sa, care este de asemenea notar. În anticameră erau câţiva oameni care tocmai plecau. Domnul Drăghici ne-a primit în birou şi ne-a povestit despre case, despre oameni, despre comunităţi şi despre vise. Încerc să vă împărtăşesc câteva crâmpeie din cele ce am trăit în acea zi frumoasă de primăvară.

Întoarcerea la rădăcini

Liviu Drăghici, după câteva pelerinaje la Sfântul Munte Athos, a decis că drumul lui în viaţă nu este acela al urmării oarbe a urbanizării, ci al întoarcerii la rădăcini. Cu gândul la renaşterea comunităţilor tradiţionale româneşti, adunate în jurul credinţei în Hristos, a cumpărat un teren la Periş şi a construit o casă. După cum am spus, nu a făcut o casă obişnuită, ci una care să-l aşeze în rânduiala tradiţională, măcar la exterior. S-a mutat singur într-un sat de lângă Bucureşti, fapt care nu l-a desprins total de o sursă de venit care să asigure cele necesare familiei. În 2002 a început să adune terenuri pentru viitoarea comunitate. Acum s-au adunat mai multe hectare de teren construibil, dar şi teren arabil. Toate acestea au fost zidite sub auspiciile „Fundaţiei fiilor risipitori”, care se întorc recunoscători către sat, către părinţi şi către Dumnezeu. După ce au ajuns la Periş, soţii Drăghici au cumpărat o căsuţă mică, pe locul căreia ulterior au construit o grădiniţă privată, preluată parţial, printr-un parteneriat public-privat, de primăria Periş şi numită „Casa bunicilor”. Copiii de la grădiniţă au un program special, cu accentuarea valorilor creştine tradiţionale. Domnul Drăghici s-a integrat foarte bine în comunitate, iar locuitorii din Periş îl simt ca fiind unul de-al lor deja, mai ales că i-a şi ajutat cu problemele notariale, atunci când aceştia s-au confruntat cu neînţelegeri. Aici s-au născut cele cinci fete care reprezintă comoara cea mai de preţ a familiei Drăghici: Ioana, Maria, Ana-Cristina, Gabriela şi Nectaria.

Satul brâncovenesc

Am plecat după aceea, însoţiţi de gazda noastră binevoitoare, de la casa din Periş spre terenul cu case din Bălteni, unde se întrezăreşte deja viitoarea comunitate. Spre acesta drumul taie o minunată pădure care te face să uiţi de oraş cu toate ale lui şi să te simţi „acasă”. După ce am trecut prin Bălteni am început să vedem din depărtare casele brâncoveneşti. O splendoare! Fundaţia condusă de domnul Drăghici a început construcţia caselor pentru comunitatea visurilor membrilor ei. Până acum au fost zidite şcoala, o casă de locuit şi dependinţele gospodăreşti care se concentrează în jurul unui mic iaz artificial. Astăzi, lângă acestea se mai văd câteva case ale unor membri ai comunităţii, decişi să lase în urmă oraşul.

Şcoala a fost gândită ca locul central, unde să înveţe copiii, dar să se şi desfăşoare activităţi culturale. Încăperile pentru clase, de vreo zece-doisprezece copii fiecare, sunt numai bune pentru învăţat. La etaj este camera cu sobă, unde se pot face şezători sau, cum se spune acum, workshopuri. Casa arată ca într-o poveste şi îşi aşteaptă micuţii şcolari.

Lângă şcoală este un foişor acoperit, pentru serate culturale sau pentru recreere. Casele sunt, de asemenea, înălţate în stil brâncovenesc, fapt pentru care ansamblul locativ a fost chiar numit „satul brâncovenesc” de companiile care oferă servicii în telecomunicaţii şi electricitate. Livada din apropierea caselor este deja pe rod. Lângă iaz se vede o seră în care cresc legumele. Toate au fost gândite astfel încât comunitatea să se poată întreţine singură din punct de vedere al hranei, iar la momentul oportun, când va fi nevoie, chiar să fie construită o capelă unde membrii comunităţii să se poată ruga. Casa de lângă şcoală este, de fapt, prevăzută pentru preotul viitoarei capele. Însă... toate la timpul lor!

Visul acestei comunităţi îl cuprinde cu totul pe domnul Drăghici şi acum, iar când se întâlneşte cu prietenii care îi împărtăşesc acest vis, pune la cale felul în care aceasta se poate dezvolta şi primi noi membri, dornici de regăsirea rădăcinilor, de regăsirea dragostei şi frăţietăţii între cei apropiaţi şi vecini. Totul într-o comuniune a dragostei creştineşti de aproapele.