Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Îndrăgostiţi de biserica din Verona

Îndrăgostiţi de biserica din Verona

Un articol de: Marius Ianuș - 13 Ian, 2011

La Verona, biserica nu e doar centrul vieţii duhovniceşti a românilor din acest oraş, ci şi al vieţii lor lumeşti. Prin intermediul bisericii se caută gazde şi slujbe, aici se capătă ajutor în toate şi aici se întemeiază căsnicii şi prietenii.

Turismul gravitează la Verona ca un nou Romeo zăpăcit, în jurul mormântului sărmanei, celebrei sinucigaşe Giulietta Capuleti. Dar eu nu am nici o legătură cu turismul. Eu sunt la Verona parcat pe trotuar în faţa Bisericii San Fermo, căutându-l pe părintele Gabor Codrea, parohul bisericii româneşti din localitate (de curând numit şi protopop), şi rugându-mă să găsesc cea mai bună rezolvare problemelor pe care le au maşina şi călătoria mea.

Rătăcirea pătimaşă zugrăvită de Shakespeare mi se arată azi în toată întunecimea ei. Romeo şi Julieta erau doi oameni fără Dumnezeu şi de aici începe tragedia lor şi a atâtor altor oameni. Dacă L-ar fi pus pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa lor şi cu un strop de rugăciune, totul ar fi fost cum nu se poate mai bine. Acum mă interesează mai mult biserica din catacomba de sub Biserica San Fermo, pe pereţii căreia văd icoane bizantine care ne amintesc de acel frumos trecut în care catolicii nu se despărţiseră de biserica noastră drept-măritoare.

Ce caut aici?

Nu mă întrebaţi ce caut în Italia. Mama mea a lucrat aici, în zona Bresciei. Vizitez parohiile din nordul Italiei. O apuc pe autostrada spre Verona, dar, nu ştiu cum, mă trezesc coborând în Vicenza. Aici nu am răbdare să îl aştept pe preotul basarabean din localitate şi, deşi Dumnezeu îmi arată că ar trebui să rămân, pentru că vreme de o jumătate de oră nu izbutesc să ies din centrul Vicenzei, unde se lucrează la drumuri, iar de două-trei ori nimeresc chiar în… parcări, eu, orb, nu Îl ascult, ci plec mai departe. Nu mai urc pe autostradă, ci o apuc pe şoseaua spre Verona. Aceasta îmi va fi fatală. Mă opresc pe drum şi îmi spăl maşina la un "self-service", unde mi se pare că un italian dintr-un jeep mă priveşte încordat. Apoi plec mai departe spre Verona, dar drumul îmi va fi un chin. Motorul mi se încinge rapid, iar instalaţia de răcire pare să nu mai funcţioneze. Ajung greu în Verona, într-un nor de fum, cu inima tremurându-mi la fiecare stop mai îndelung.

Aici am surpriza să constat că îmi lipseşte capacul rezervorului. Îmi vine în minte chipul italianului care mă fixa din jeep, dar refuz să îi fac loc pe de-a-ntregul acestei idei în mintea mea. Ar fi prea simplu: m-a văzut că am număr de România şi, cât am fost plecat la spălătorie după fise, mi-a băgat ceva în rezervor… Refuz să cred asta. Prea miroase a scenarită. Îmi voi fi pierdut capacul la ultima benzinărie, chiar dacă am de obicei mare grijă în privinţa asta...

Peste două zile aveam să duc, împreună cu părintele Gabor Codrea, maşina la un doctor de maşini, care avea să ne spună nişte costuri ce depăşeau cu mult valoarea maşinii. Aşa că aveam să o las pradă instituţiilor italiene care reciclează fierul vechi. Dar nu mă compătimiţi, maşinuţa mea nu era la prima tinereţe, iar lucrurile se mai pot încă rezolva aşa fel încât, financiar vorbind, să cad totuşi în picioare. Ceea ce am câştigat: timpul petrecut în apropierea unor oameni minunaţi şi un reportaj "pe viu", neprogramat, într-o situaţie de viaţă care chiar merită să fie povestită cititorilor, nu are preţ.

Dacă maşinii mele nu i-ar fi murit motorul, nu aş fi cunoscut marea bunătate a părintelui protopop Gabor Codrea şi marea grijă creştină pe care o poartă el enoriaşilor români şi nici omenia finului său, ieşeanul Marin, şi a cumnatului său, botoşăneanul Florin, care m-au găzduit şi călăuzit vreme de patru zile. Doar la necaz îl cunoşti cu adevărat pe cel de lângă tine, iar eu am avut astfel ocazia să cunosc nişte oameni minunaţi. Dar să mă întorc de unde am rămas… Parcasem în faţa Bisericii San Fermo de la Verona.

"Călugărul"

Părintele Codrea e plecat la Bologna, dar în cele din urmă reuşesc să îl prind la telefon. Stabilim o întâlnire pentru seară, când se va întoarce. E deja la curent cu problema mea, pe care i-am împărtăşit-o telefonic şi diaconului basarabean Vladimir Pavlescu, care locuieşte undeva în împrejurimile oraşului.

Ne întâlnim chiar în Biserica San Dominic, care adăposteşte Parohia română "Sfântul Ilie Tesviteanul". Părintele Gabor Codrea e un adevărat atlet al credinţei, un bărbat înalt şi slab, iar în trăsăturile feţei lui se vede că posteşte mult. Are părul lung, prins în coadă şi o barbă impunătoare, de adevărat cleric ortodox. Se mişcă iute, ca unul hârşit în ascultări mănăstireşti. "Doamne, ce noroc!", mi-am spus în mintea mea, "ce bine că mi-ai scos în cale un călugăr!" Abia a doua zi aveam să aflu că, deşi arată, trăieşte duhovniceşte şi e dedicat aproapelui ca un călugăr, părintele Codrea este preot de mir.

Nevrând să mă lase să dorm în maşină ("Cum o să stai în stradă? Aici, în parohia mea, nu pot să te las."), părintele m-a dat în grija finului său, Marin, care are mare evlavie la Sfântul Serafim din Sarov, de la care Marin a pus numele fiului său, şi la Sfânta Xenia, după care şi-a botezat fetiţa. Pe 2 ianuarie a fost sărbătorit tocmai Sfântul Serafim din Sarov, aşa că îi mulţumesc şi acestui mare sfânt al ruşilor pentru găzduire. Acum sunt convins pe deplin că Dumnezeu lucrează minunat prin preotul Gabor Codrea. De altfel, Sfântul Serafim din Sarov, duhovnicul miraculos al părintelui Arsenie Boca la Muntele Athos, e prezent atât în căsuţa mea de la Humor, cât şi în portbagajul maşinii mele, unde sunt o mulţime de cărţi cu Acatistul Sfântului din Sarov.

Marin mă va caza la Sommacampagna, unde locuieşte împreună cu cumnatul său şi un tânăr basarabean, şi mă va aduce la Liturghia de sâmbătă, dedicată Sfântului Vasile, şi la cea de duminică. Gazda mea îmi dă să citesc o carte pentru care îi voi fi recunoscător toată viaţa: "De la moarte la viaţă", de părintele Paulin Lecca. O carte superbă. Duminică după-amiaza vom merge împreună cu alţi aproape treizeci de români singuri la locuinţa părintelui de la Zevio. Aici se face, în fiecare an, o agapă la început de an pentru cei singuri şi necăjiţi. În doamna preoteasă o recunosc pe femeia care, îmbrăcată în costum popular, fusese sufletul Pluguşorului încropit de credincioşi după Liturghia din 1 ianuarie. Copilul lor, Rafael, ale cărui trăsături sunt uimitor de angelice, are într-adevăr o figură de înger.

Liturghia, masa, urările

La Liturghia de duminică s-a strâns mai multă lume decât de Sfântul Vasile. Biserica s-a umplut, pe când cu o zi înainte fusese doar pe jumătate plină. În schimb, Capra şi Pluguşorul de după Liturghia de sâmbătă au avut loc să se desfăşoare. Mulţi români au fost plecaţi în ţară pentru sărbători, aşa că nu au prins frumoasele slujbe ţinute de părintele Gabor şi diaconul Vladimir. Acum e duminică, iar oamenii sunt strânşi în jurul părintelui. Acesta le citeşte după Liturghie o rugăciune particulară, în care caută să atingă nevoile fiecăruia dintre cei prezenţi. Atitudinea oamenilor trădează marele ataşament pe care i-l poartă acestui părinte cu înfăţişare monahală. Dragostea pe care i-o poartă oamenii îi e părintelui prilej de smerenie. În scurtul timp pe care îl petrec la Verona îl aud pe părintele Gabor cerându-şi iertare credincioşilor de trei ori. Iar la masa pe care o dă părintele pe 2 ianuarie celor care au apucat sărbătorile în singurătate, doamna preoteasă Patricia Codrea îşi mai cere şi ea iertare o dată. "Noi greşim multe, pentru că încercăm să facem multe", le spune ea oamenilor veniţi la masă, deşi în privirile fericite ale acestora nu se vede nici pe departe că preotul şi soţia sa ar avea vreun motiv să-şi ceară scuze. Îmbrăcată în bucovineancă, cu bundiţă şi catrinţă, preoteasa Codrea a fost centrul scenetelor populare care s-au ţinut în biserică de Sfântul Vasile. A doua zi, ea era deja personaj al Sorcovei cu care am călcat pragul casei părintelui. Abia către sfârşitul mesei, ea îşi va îngădui câteva clipe de linişte. În rest, le va rândui pe toate în amănunt, cu fermitate. Straşnică femeie, ar spune un basarabean.

Un cuvânt despre pocăinţă şi milostenie

Dincolo de predicile lui excelente, părintele Codrea propovăduieşte prin însăşi prezenţa sa. E acel fericit exemplu de preot care, vorba părintelui Arsenie Boca, îţi arată că există Dumnezeu prin însuşi felul lui de a fi. Nici nu mai era nevoie să ascult cuvintele pe care le-a spus, interpretând începutul Evangheliei lui Matei, despre pocăinţă şi milostenie. Pentru părintele Codrea, milostenia trebuie făcută până la capăt. "Trebuie să-i scoatem pe oameni din necazurile lor, nu doar să le uşurăm pentru moment, pentru că noi facem de multe ori această milostenie nedusă până la capăt mai mult pentru noi, ca să ne simţim împăcaţi cu noi înşine", spune părintele Codrea. Dar eu l-aş iubi şi dacă n-ar scoate nici un cuvânt la predică. Îi ştiu deja faptele.

La masa din casa părintelui văd cât de bine îi cunoaşte acesta pe toţi credincioşii din parohia lui. Le ştie necazurile şi ştie ce să le spună. Oamenii din această parohie sunt mai strânşi în jurul bisericii decât mulţi dintre cei din comunităţile din ţară.

Credincioşii şi părintele şi-au făcut împreună o crescătorie de iepuri şi se gândesc ce să mai crească pentru anul următor. Biserica de aici e o mare familie, în care fiecare şi-a găsit locul.

M-am întors în ţară. Căsuţa mea de la Gura Humorului e bocnă, temperatura fiind cu zece grade sub cea din Verona. Va trebui să-mi caut alt "cal", unul alb şi frumos, care să mă ţină, când îmi va mai veni gândul străinătăţilor, măcar până în Germania. Voi mai găsi vreodată un preot de mir ca părintele Gabor Codrea? Să vrea Dumnezeu să mai găsesc.