Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Îşi poartă anii cu demnitate şi nobleţe

Îşi poartă anii cu demnitate şi nobleţe

Biserica "Sfântul Dumitru Misai", de pe strada Eternitate 40 din Iaşi, se bucură adesea de prezenţa şi binecuvântarea părintelui Octavian Stoica, preot de profundă vocaţie şi înaltă trăire religioasă, care, în luna noiembrie, va împlini frumoasa vârstă de 100 de ani. Ani frumoşi, dar şi grei, ani de bucurie, dar şi de incredibile încercări, pe care sfinţia sa i-a purtat cu demnitate şi nobleţe sufletească.

Părintelui Octavian îi place mult să îi ceri un sfat sau să îţi povestească din trecut. Te-ai aştepta ca, la o asemenea vârstă şi cu o viaţă atât de bogată, să mai uite amănunte, însă părintele, cu memoria sa clară şi cu o gândire echilibrată, îţi deapănă amintirile din perioada copilăriei, a seminarului şi facultăţii, îşi aduce aminte cu pioşenie despre preoteasa Ioana şi despre familia sa, despre enoriaşii care îl mai caută încă la telefon, îl mai încurajează şi îi cer încă sfatul.

Despre satul românesc de altădată, satul copilăriei sale - Şendreni, din zona Galaţiului, sau satul pastoraţiei - Sălceni, din ţinutul Vasluiului, afli că, mai mult decât acum, credinţa în Biserică şi Neam unea oamenii şi le aducea mai multă linişte şi bună înţelegere cu ceilalţi. "Oamenii aveau mai mult timp să vorbească între ei, să se asculte, dar mai ales să se apropie, prin credinţă şi rugăciune, de Dumnezeu. În satul de altădată, generaţiile trăiau în bună înţelegere sub acelaşi acoperiş: bunici, părinţi, copii, nepoţi. Astăzi, satul românesc s-a îndepărtat de valorile de altădată şi s-au înmulţit păcatele, neînţelegerile şi răutăţile...", observă mâhnit părintele.

Student al unor mari personalităţi ale teologiei româneşti

Dragostea de Biserică şi de slujbele bisericeşti i-au sădit-o în suflet părinţii şi, în mod deosebit, tatăl său - Constantin, care era cântăreţ bisericesc, dar şi preotul satului, care i-a fost primul învăţător. A urmat apoi cursurile Seminarului Teologic din Ismail, după absolvire a funcţionat, timp de un an, ca pedagog, după care a fost admis la cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, în perioada în care renumele acestei facultăţi era cunoscut nu doar în cadrul Ortodoxiei româneşti, ci pe plan european şi mondial. Îşi aduce aminte cu plăcere de orele de curs la care avea în faţă mari personalităţi ale teologiei ortodoxe ale secolului trecut, păstrând un adânc respect profesorului de Vechiul Testament Vasile Tarnavschi, cel care a fost şi rector al Universităţii din Cernăuţi. Amintiri frumoase şi pioase poartă şi colegilor de facultate, mulţi dintre ei devenind apoi preoţi de o mare vocaţie sacerdotală.

În anul 1935, a fost hirotonit diacon, slujind timp de doi ani la Mănăstirea Adam din ţinutul Galaţiului, iar apoi ca preot în Parohia Sălceni, pe care avea să o păstorească aproape o jumătate de veac. Din 1942 până la 9 mai 1945, a fost preot militar pe frontul de Răsărit, ajungând până în Crimeea şi participând la luptele de la Odesa, Oceakov sau Nikolaev.

"Teroarea asupra minţii era cel mai greu de suportat"

Instaurarea regimului comunist în România avea să aducă, la fel ca în cazul multor altor slujitori ai Bisericii, o lungă perioadă de prigoană şi crunte încercări în viaţa părintelui Octavian Stoica. A fost arestat şi închis în arestul Securităţii din Bârlad şi Bucureşti, după care a fost trimis la muncă forţată, la Canal, în două rânduri: la Capul Midia şi la Periprava. Din iadul închisorilor comuniste, cel mai mult l-a marcat nu suferinţa proprie, ci incredibila răutate de care erau capabili torţionarii.

"Odată, chiar de slăvitul praznic al Învierii Domnului, cei care ne păzeau ne-au spus aşa: "Voi, bandiţilor de preoţi, ia spuneţi, câte zile se sărbătoreşte Paştele?". "Trei zile...", am răspuns noi. "Ei, atunci o să-l sărbătoriţi aşa cum se cuvine!", ne-au spus râzând. În cele trei zile de mare sărbătoare, unii preoţi au fost siliţi să mute cu roaba dejecţiile deţinuţilor, din latrina comună şi până pe vârful unui deal aflat la câteva sute de metri distanţă, în timp ce alţii trebuiau să le aducă înapoi. Şi tot aşa, timp de trei zile, cât a durat sărbătoarea Paştilor...", îşi aminteşte părintele Octavian.

Dintre multele amintiri dureroase trăite la Canal, părintele a rămas zguduit şi de faptul cum, aproape în fiecare zi, câte doi-trei deţinuţi se aruncau în faţa trenurilor cu care erau duşi la muncă forţată, nemaiputând suporta regimul inuman în care erau siliţi să trăiască. "Am avut un prieten bun, un avocat. Discutam mult, ne ajutam şi ne îmbărbătam unul pe celălalt, încercând să ne păstrăm vie speranţa că într-o bună zi calvarul nostru va lua sfârşit. Dar, fără să mă anunţe în nici un fel sau să-mi dea cumva de bănuit, într-o zi s-a desprins de lângă mine şi s-a aruncat în faţa trenului... Nu suferinţa fizică, ci teroarea asupra minţii era lucrul cel mai greu de suportat. De aceea, mulţi renunţau să lupte, fizic şi psihic, ajungând, nu de puţine ori, chiar la sinucidere", spune părintele Octavian, cel căruia credinţa în Dumnezeu i-a dat puterea de a depăşi încercări incredibile pentru omul de azi.

Zile îndelungate şi binecuvântate după ani grei de suferinţe

Cineva spunea odată că multora dintre cei care au scăpat din chinurile regimului comunist, din închisori şi din lagăre, din taberele de muncă forţată şi deportare, Dumnezeu, în bunătatea Sa, le-a dăruit apoi zile îndelungate şi binecuvântate, compensând ceasurile, zilele, lunile, anii de închisoare şi de chin. Părintele Octavian este unul dintre aceşti oameni cărora Dumnezeu le-a dăruit o viaţă îndelungată şi frumoasă, acoperind astfel toate suferinţele îndurate. Astăzi, la cei 100 de ani pe care îi va împlini în curând, părintele spune că se simte mulţumit şi împăcat, iar peste toate cele rele prin care a trebuit să treacă s-au aşternut timpul şi iertarea. Nu le poate uita, dar le priveşte cu îngăduinţă şi înţelegere. "Aşa au fost vremurile, asta este via-ţa...", spune părintele. Acum, mângâiere îi este credinţa în care a trăit şi pe care a slujit-o deplin, oriunde şi oricând. Bucurie îi este şi familia frumoasă pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. Amintiri pline de sensibilitate poartă distinsei sale soţii - presbitera Ioana -, care l-a însoţit în viaţă şi în pastoraţie şi despre care spune că a fost o adevărată "maică preoteasă". Este mulţumit şi împăcat de reuşita celor trei copii, dintre care unul, din nefericire, s-a mutat timpuriu la cele veşnice; ceilalţi doi dintre ei însă, ajunşi la vârste înaintate, au îndeplinit înalte răspunderi profesionale, în cultul demnităţii şi al responsabilităţii depline, în care au fost crescuţi şi educaţi.

Ajuns, acum, în pragul vârstei de 100 de ani, părintele Octavian Stoica, prin modelul sublim de slujire preoţească şi de viaţă creştină, prin dragostea şi grija pe care le-a purtat întotdeauna "marii familii" - enoriaşii pe care i-a iubit şi cărora le-a fost călăuză pe drumul mântuirii, prin exemplul de credinţă şi demnitate, de iubire şi iertare, ne este tuturor pildă înaltă de vieţuire duhovnicească, de răbdare în necazuri şi suferinţă şi de mântuire.

Sfatul părintelui, la această venerabilă vârstă, după o viaţă încercată, dar împlinită, este ca "fiecare, preot sau simplu creştin, să descopere şi să-şi cultive credinţa şi vocaţia autentică, spre slava lui Dumnezeu, spre întărirea comuniunii de credinţă dintre oameni şi spre împlinirea virtuţilor înalte ale sufletului omenesc". (Pr. prof. dr. Ioan C. Teşu, parohul Bisericii "Sfântul Dumitru Misai" din Iaşi).