Istorie și educație în Parohia „Mihai Viteazul”

„Biserica ne dăruiește o educație duhovnicească, nestricăcioasă, pentru veșni­ca și fericita împreu­nă-îm­­­pă­­­­­ră­­țire ­a omului cu Dumnezeu și cu sfinții Săi din ceruri.” Aceste cuvinte scrise de părintele profesor Florin Botezan, parohul Bisericii memoriale „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, în cartea sfinției sale „Sfânta Liturghie - cateheză desăvârșită”, concentrează una dintre cele mai impo­rtan­te misiuni ale Bisericii: e­du­ca­rea credincioșilor pentru mântuire, prin anga­jarea omului în pocăință, spre înnoire continuă.

Într-o după-amiază de primăvară, luminată de verdele crud al pomilor, am fost oaspeții părintelui profesor Florin Botezan, parohul Bisericii memoriale „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, cu hramurile „Sfânta Treime” și „Sfântul Siluan Athonitul”. Am dorit să aflăm de la sfinția sa mai multe despre „veșnica și fericita împreu­nă-împărățire a omului cu Dumnezeu” aici, în parohia în care funcționează o adevărată școală de cateheză, acum, în aceste vremuri lovite de o puternică criză de ideal și de orientare spirituală, pe care societatea, secularizată și consumeristă, le trăiește din plin. Am venit în acest loc istoric, special, să percepem în termeni concreți lecția despre ideal și orientare, pe care prezentul are obligația să și-o însușească.

Duhovnicia locului

Parohia părintelui Florin Botezan numără vreo 90 de familii, cu aproximativ 160 de suflete, și a fost înființată în 1999. Până la această dată, sfântul locaș a funcționat ca biserică pentru tineri. Dar la slujbe vin credin­cioși din tot orașul, chiar și din împrejurimi, pentru că toți se regăsesc în duhul inconfundabil al locului.

Părintele profesor Florin Botezan a fost ucenic al părintelui Galeriu și, după o vreme de slujire în acest loc (pe care la 1597 Mihai Viteazul, voievodul Unirii, a ridicat Catedrala Mitropolitană a Ardealului), a descoperit, cu surprindere, că ziua de naștere a sfinției sale coincide cu ziua executării marelui domn. În 1988, pe locul unde s-a aflat vechea catedrală, dărâmată de regimul habsburgic în 1714, când cetatea Alba Iulia a fost reconstruită în con­fi­gurația actuală, pe bastionul cetății de pe latura de vest, s-a ridicat o biserică memorială din lemn. Cu o parte din materialele rezultate de la dărâmarea catedralei istorice, la vremea respectivă, s-a construit Biserica Maior II, de lângă gara orașului, unde a fost îngropat Episcopul Atanasie Anghel.

„Nu numai că este o ctitorie a lui Mihai Viteazul, sau pentru că trupul lui s-a aflat îngropat aici, cel puțin pentru o perioadă, dar poate și în prezent, ci și pentru că aici au slujit și sfinți, precum Mitropoliții Ilie Iorest, Simion Ștefan, Sava Brancovici, în secolul al XVII-lea, locul acesta se simte și duhovnicește. Iar ca simbol al unității neamului nostru, sigur, el este unul dintre cele mai importante. De aceea, a sluji în această parohie este o mare cinste. Dar și o responsabilitate pe măsură”, ne mărturisește părintele Botezan. 

Asumarea credinței

Aici, pe zidurile cetății Alba ­Iulia, Biserica zidește zilnic, cărămidă cu cărămidă, marea lucrare a „împreună-împărățirii omului cu Dumnezeu și cu sfinții Săi din ceruri”. Iată de ce am dorit să aflăm care este lecția pe care slujirea părintelui Florin Botezan o predă „elevilor” săi.

„Nu facem nimic special. Încercăm doar să trăim cât mai deplin comorile pe care Ortodoxia ni le împărtășește. Vremurile pe care le trăim sunt grele, iar provocările la adresa credinței sunt foarte mari. Societatea noastră nu mai este una eminamente creștină, doritoare să se afirme pe sine în acest duh. Valorile pe care le promovează statul nu se mai întemeiază pe cele creștine. Dar acest timp este unul în care este nevoie de mărturisire. De asumare a credinței. Așa cum ne încurajează Sfinții Părinți ai zilelor noastre, precum Sfântul Paisie Aghioritul, în aceste vremuri, mulți sfinți și-ar fi dorit să se nevoiască. Pentru că acum, prin mărturisirea credinței, noi putem să ajungem la înalte trăiri ale harului. Putem să ajungem la sfințenie, precum ei. Există acea cunoscută convorbire pe care un ucenic o are cu un pustnic din trecut, din care aflăm că în vremurile din urmă, doar dacă vom ști să ne trăim, să ne mărturisim credința, ne vom putea ridica la măsura marilor nevoitori din primele secole. Și lucrul acesta este încurajator. Căci știm sigur că Dumnezeu nu ne lasă și că este alături de noi”, ne mai spune părintele.
Am dorit să mai aflăm de la sfinția sa ce ne lipsește nouă, trăitorilor acestui veac, și ce ne prisosește.

„Părinții contemporani spun că cea mai mare lipsă pentru omul prezentului este credința adevărată, din adâncul sufletului, deplină. Pentru că, și cei care spunem că suntem credincioși, de multe ori trăim foarte superficial în credință profundă în Dumnezeu. Ne prisosește în schimb lipsa de râvnă pentru mântuire. Lipsa de hotărâre pentru asumarea deplină a credinței, mai ales în asemenea vremuri provocatoare”, ne-a răspuns părintele. „Sfânta Treime” este hramul pe care l-a purtat catedrala lui Mihai Viteazul. Cel de-al doilea hram, „Sfântul Siluan ­Athonitul~, vine de la `un sfânt prin care Dumnezeu vorbește lumii de astăzi. Acesta a primit un cuvânt de la Hristos, pe care ni-l transmite și nouă, cuvânt pe care l-am și scris pe icoana lui, care ne întâmpină la intrarea în biserică: «Ține mintea în iad și nu deznădăjdui». Cred că acesta ar trebui să fie gândul nostru permanent. Pentru că a ține mintea în iad înseamnă să fim realiști. Să înțelegem ce vremuri trăim, dar să nu deznădăjduim. Pentru că dragostea lui Dumnezeu poate să biruiască iadul”, a continuat părintele Botezan.

Așezând la baza pregătirii „elevilor” sfinției sale asemenea „cărămizi” de educație duhovnicească, nestricăcioasă, cunoașterea lui Hristos și împărtășirea cu El îi apropie pe aceștia, în mod concret, de „veșnica și fericita împreu­nă-împărățire a omului cu Dumnezeu”, de care vorbește în cartea sfinției sale părintele paroh. Așa că nu mai este de mirare că toate slujbele, activitățile cu copiii, cu tinerii și chiar cu adulții, care se desfășoară constant în cadrul Centrului cultural catehetic „Sfântul Ioan din Kronstadt” al parohiei, sunt tot atâtea prilejuri prin care ei se integrează într-o relație personală, directă, cu Hristos, care îl schimbă pe om, îl aduce în centrul misiunii Bisericii, îl pregătește pentru aceasta, îl formează spiritual și-l transformă în factor activ al vieții comunitare, cultivându-i dragostea pentru prietenie, respectul față de sine și față de aproapele. Astfel, omul zilelor noastre începe să descopere Biserica nu doar ca pe o simplă instituție, ci ca viață vie, adevărată, de care nu se mai poate dezlipi.