Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Izvorul Mureşului, mănăstirea din inima României

Izvorul Mureşului, mănăstirea din inima României

Un articol de: Dumitru Manolache - 07 Iun, 2010

"Raiul cel pământesc". "Trăim lângă inima României". Iată două expresii prin care Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, defineşte un spaţiu geografic sacru al ţării noastre în care Dumnezeu a hărăzit să se nevoiască întru mântuire românii din cele două judeţe. Niciunde acest adevăr parcă nu se trăieşte mai viu, mai concret, ca la Mănăstirea Izvorul Mureşului, ridicată la poalele Hăşmaşului Mare, între cei doi fraţi de cruce: Mureşul şi Oltul.

Am pornit într-o dimineaţă de sfârşit de primăvară, luminată de un soare de diamant, împreună cu maica stareţă Miriam Oprea, spre mănăstirea sa, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", de la Izvorul Mureşului, discutând despre cele ale zilei. Plecasem de la Miercurea-Ciuc fără să bănuiesc că pentru o zi aveam să gust şi eu din dulceaţa statutului de locuitor al "Raiului cel pământesc", atât de sugestiv definit de arhiepiscopul locului.

Străbăteam sate peste care vremurile, istorii mai vechi sau mai recente, îşi lăsaseră urmele rănilor lor, netezite doar de vrednicia şi credinţa oamenilor. Şi aşa, din vorbă în vorbă, iată-ne ajunşi la… poarta Raiului !

Nu este sub nici o formă doar o figură de stil, ci un concept materializat în proiectul aşezământului pomenit.

Pe partea dreaptă a şoselei naţionale ce leagă Miercurea-Ciuc de Gheorghieni, la mai puţin de 50 km de reşedinţa judeţului Harghita, se află mănăstirea, înconjurată de un zid de piatră care aminteşte de cetăţile medievale. Clopotniţa închipuie chiar poarta Raiului şi este pictată cu scene ce vorbesc despre dragostea de aproapele, mila de cei săraci şi primirea de străini.

Pe poarta acestei clopotniţe am intrat şi eu pentru a mă trezi în câteva secunde chiar "pe-o gură de Rai", într-un loc al păcii şi al înţelepciunii, în care Dumnezeu este slăvit şi preamărit neîncetat.

Patimile românilor, precum coroana de spini a lui Hristos

Mănăstirea de la Izvorul Mureşului nu s-a ridicat doar din dorinţa cuiva ci dintr-o necesitate spirituală şi din voinţa lui Dumnezeu, înainte de toate. Pentru că în decursul istoriei Biserica Ortodoxă din Ardeal a avut multe de pătimit aici, în pământul său strămoşesc, nefiind recunoscută multă vreme, rană care şi astăzi mai sângerează. Odată cu Dictatul de la Viena, din anul 1940, multe biserici ortodoxe din inima ţării au fost distruse, pustiite, într-un proces dirijat care încerca să desăvârşească "opera" începută de generalul Bukow pe la 1761. Aşa se face că, după 1994, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, în multe lăcaşuri de cult ortodoxe din cele două judeţe creşteau rugi de mure ce înroşeau cu sângele lor altarele, precum coroana de spini fruntea Mântuitorului. Doar două candele aprinse mai ţineau vie flacăra Ortodoxiei în toată zona: Mănăstirea Sfântul Ilie şi Mănăstirea Doamnei din imediata apropiere a oraşului Topliţa. Mulţi români treceau munţii pentru a se hrăni din prescura vieţii duhovniceşti plămădită în mănăstirile moldave.

Iată de ce atunci când, în 1996, după praznicul Schimbării la faţă, Înalt Preasfinţitul Ioan a aşezat piatra de temelie a acestui sfânt lăcaş ortodox, se săvârşea până la urmă un act de dreptate poporului dreptmăritor românesc din inima ţării, văduvit atâta timp de altarele lui ortodoxe.

Ridicarea impunătorului aşezământ s-a făcut cu multă trudă şi jertfă. "Nu există clădire, nu există nimic înălţat aici pentru care să nu se fi vărsat lacrimi", după cum îmi spune maica Miriam. Şi încercările nu au fost puţine. Când totul era aproape gata, rătăciţi din neamul lui Attila au intrat cu maşinile dând de pereţi porţile mănăstirii şi călcând totul sub roţi. Într-o altă zi, zidul de piatră a fost pângărit cu îndemnuri revoltătoare ("Afară de pe pământul secuiesc!") şi numai curajul, înţelepciunea arhiepiscopului şi rugăciunile maicilor au zădărnicit provocările. Din nou, Dumnezeu, prin puterea Lui, învingea rătăcirea şi ura.

Şi toate acestea se petreceau doar pentru că românii îşi regăsiseră, după secole, identitatea spirituală într-un ţinut în care doar vicisitudinile vremurilor au făcut ca ei să fie minoritari în propriul lor pământ.

Pruncul Iisus aducând apă împreună cu Maica Sa

Păşesc aproape mut dincolo de poartă, neştiind ce să admir mai întâi: miile de flori, clădirile albe, atât de româneşti în stil şi totuşi altfel decât altele, peisajul mirific sau pictura ce împodobeşte interiorul clădirilor, unică în ţară şi în lume. Şi peste toate acestea cerul curat, de un albastru special, întâlnit numai aici la poalele munţilor din care izvorăsc cele două râuri, aşeza ca un ştergar ţărănesc o dungă de nori.

Mă hotărăsc cu greu spre ce să mă îndrept mai întâi. Privesc şi mă minunez. Şi în cele din urmă mă hotărăsc să le văd pe toate, pe îndelete.

Intru aşadar în biserica mănăstirii cu sentimentul că urc la cer. Dar nu, cerul se coborâse pe pământ. Totul aici respiră armonie şi echilibru, întocmai ca vremurile marilor domnitori munteni Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, în timpul cărora cultura şi arta au înflorit definind stiluri inconfundabile, repetate iată peste veacuri şi în lucrarea de la Izvorul Mureşului. Fresca lăcaşului, neobizantină, realizată de pictorul Liviu Dumbravă de la Gura Humorului, decoraţia catapetesmei, preluată după modelul iconostasului din paraclisul Mănăstirii Dealu, icoanele, pictate de maici în mănăstire, topesc într-un tot românesc trăiri atât de familiare, atât de liniştitoare încât chiar simţi că te afli într-un loc ce prefigurează fericirea din Rai.

Mă închin şi ies, pornind pe firul unei alei spre corpul de chilii al maicilor, care domină prin dimensiunile sale întregul ansamblu. Aici se află şi paraclisul de iarnă al mănăstirii, închinat Înaintemergătorului Ioan.

Holurile clădirii sunt pictate în tehnica frescă, fiind împodobite cu scene iconografice tematice. Cele din foişor prezintă binecuvântarea revărsată de Dumnezeu asupra mult încercatului popor român, de la geneza sa până la sfârşitul lumii, scenele de istorie laică şi cele bisericeşti îmbinând într-o originală expresie sentimente de mândrie şi evlavie creştină.

Întregul parter al corpului de chilii prezintă toţi sfinţii români, într-o ordine cronologică, începând de la martirii primelor secole creştine, primii ierarhi, cuvioşi întemeietori de mănăstiri, apărători şi mărturisitori ai credinţei noastre milenare, nevoitori şi rugători pentru neam şi ţară, până la sfinţi care au strălucit în zilele noastre, cum este Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

Casa scărilor, prin scenele sale din Vechiul Testament, preînchipuie legătura cu Testamentul cel Nou, adică etajul, unde sunt zugrăviţi sfinţii din sinaxar, pentru fiecare lună a anului bisericesc.

Cobor din "cerul de sus" în cel de pe pământ împreună cu maica stareţă Miriam, pentru a merge în casa duhovnicului, unde sunt pictate scene specifice şi de bună primire a pelerinilor.

Aveam însă să descopăr în chilia arhipăstorului locului, unde se retrage uneori, unica icoană din toată lumea ortodoxă în care copilul Iisus aduce apă cu urciorul de la izvorul din Nazaret, împreună cu Maica Sa. Privesc fascinat fresca, redată într-un stil atât de cald şi primitor, şi văd parcă o mamă şi un fiu dintr-un sat românesc care se întorc cu vasele pline cu apă de la izvorul din muchia dealului aflat în marginea satului, într-o zi albită de soarele unui miez de vară fierbinte. Şi abia acasă, mai târziu, aveam să pătrund sensul acestei unice icoane, întipărită atât de adânc în sufletul meu: pictorul zugrăvise de fapt taina ce leagă izvoarele Mureşului şi Oltului cu lumina lui Dumnezeu, exprimată atât de jertfitor de două milenii în rugăciunile românilor din Ardeal. Şi aceeaşi lumină o regăsim în toţi cei peste 2000 mp de frescă realizată de echipa pictorului Marcel Codrescu în scenele din clădiri, lumină filtrată prin pergamentul vremurilor şi aşezată cu evlavioasă dragoste pe pereţii acestui colţ de Rai.

Mănăstirea ridicată pe groapa de gunoi a comunismului

Astăzi, mănăstirea trăieşte o perioadă de relativă linişte şi lucrarea celor 25 de vieţuitoare de aici este, aşa cum spune maica Miriam, "o mângâiere pentru românii din zonă, şi nu numai pentru ei, ci şi pentru credincioşii de alte confesiuni - catolici, greco-catolici sau reformaţi - care trec pragul mănăstirii, se roagă, depun acatiste sau cer sfaturi duhovniceşti. Am înţeles ceea ce Înalt Preasfinţitul Ioan, care ne-a ajutat întotdeauna şi a fost alături de noi, ne spunea de fiecare dată când treceam printr-un moment mai greu. Şi anume, că "dragostea distruge toată răutatea". Şi aşa este."

La acest moment, maica stareţă a ţinut să-mi spună cum s-a ajuns la alegerea locului de mănăstire, pentru că, aşa cum arată arhipăstorul locului, ctitorul acestui altar, "omul propune şi Dumnezeu hotărăşte ce este folositor întru zidire". Am aflat aşadar cum prin 1994 a plecat Înalt Preasfinţia Sa singur prin munţii din jur gândind să găsească loc de mănăstire, aproape de izvoarele Mureşului şi Oltului, pentru ca în felul acesta cele două râuri, atât de legate de istoria neamului românesc, să se sfinţească. Cineva îi oferise o bucată de pământ pe care era ridicat un grajd de porci şi, în smerenia sa, a acceptat. După ce a văzut terenul, a coborât cu câţiva săteni prin pădure, pe firul unui pârâiaş, şi, ajuns aici, cineva i-a spus că pe vemuri locul acesta se numea "Locul popilor". Aşa s-a aflat că pământul aparţinea parohiei şi fusese transformat în groapă de gunoi. După ce a discutat cu parohul, terenul a fost donat pentru mănăstire şi, aşa cum adesea spune Înalt Preasfinţia Sa, "gunoiul comunist a păstrat numele locului 50 de ani şi mănăstirea născută din gunoiul lor este soarta dar şi sublimul mănăstirilor harghitene". Pentru că şi alte mănăstiri din episcopie au fost ridicate pe gunoaie sau grajduri de porci din vremea comuniştilor, ca în cazul Schitului Dumbrăvioara. Mai târziu, s-a aflat de la un bătrân că în 1936 locul acesta fusese cumpărat de către credincioşii din Izvorul Mureşului pentru a se ridica pe el o mănăstire. Mare este puterea lui Dumnezeu!

Maicile care s-au zidit odată cu mănăstirea lor

"Viaţa maicilor de aici se desfăşoară după o rânduială stabilită de Înalt Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan, după tipicul mănăstirilor de maici din Moldova şi Oltenia, cu rugăciuni şi slujbe de noapte şi, bineînţeles, cu ascultări", îmi spune maica stareţă.

Ceea ce pentru pelerinul de rând pare o oază de linişte şi reculegere pentru vieţuitoarele ei înseamnă multă muncă, răbdare, dragoste, ordine şi ascultare. Nimic din tot ce există aici nu este aşezat la întâmplare. Zece maici lucrează la atelierul de pictură, unde sunt realizate icoane pe lemn pentru pelerini, pentru biserici şi mănăstiri noi. Alte maici lucrează în atelierul de broderie, în cele de croitorie, sculptură, dulgherie sau la iazul de peşte. Mănăstirea se autosusţine financiar din veniturile realizate prin valorificarea obiectelor pe care le vinde, fără sponsorizări, îşi produce propriile produse alimentare (lapte, ouă, legume etc.), reuşind să se întreţină, să înalţe această bijuterie ortodoxă şi să facă milostenii. Multe milostenii către bătrâni, familii sărace, nevoiaşi.

Nici nu este de mirare, cunoscând-o pe maica stareţă Miriam (de 14 ani în mănăstire), că acest aşezământ este o adevărată gură de rai. Înaltă, sportivă, cu călcătură hotărâtă, permanent preocupată ca totul să fie perfect, la fel de râvnitoare la rugăciune şi la muncile câmpului, nejenându-se să urce pe tractor, să strângă fânul, să smulgă buruienile din seră, să scoată peşti morţi din heleşteie cu minciogul sau să mulgă vacile. Abia atunci când o auzi vorbind, rostogolind vijelios "r"-urile din fraze, descoperi bucuria din sufletului ei în care toate surorile de mănăstire şi-au aflat loc. "Cel mai mult m-a marcat finalizarea lucrărilor, când după toată truda am ajuns şi noi să avem rânduială de slujbe, să găsim linişte şi să ne urmăm drumul pe care ni l-am ales. Bucuria mea cea mai mare este faptul că mănăstirea are un altar, o candelă permanent aprinsă, slujbe, maici râvnitoare, obşte liniştită. Sunt mulţumită că am ajuns aici şi că ne-am zidit fiecare dintre noi odată cu mănăstirea noastră", îmi spune maica.

La priveghere cu o maică ce a stat în pustie şapte ani

Seara m-a prins în curtea înmiresmată a mănăstirii, cetăţean al unui oraş de zgură, sosit la poarta Raiului de lângă inima României, nepregătit parcă să-mi schimb statutul. Abia intrat în biserică la privegherea sfântului de a doua zi, ascultând cântările preotului duhovnic Emanuel Manta şi glasurile maicilor adunate aici din Ardeal, Moldova, Balta Brăilei, Oltenia sau Bucureşti,

m-am trezit deodată purtat de îngeri spre cer. Şi atunci, în mireasma tămâiei, am realizat că sunt şi eu, pentru o zi, cetăţean al Raiului de pe pământ, bucurându-mă foarte pentru aceasta.

Şi aproape de miezul nopţii, ieşind de la slujbă, am întins mâna unei făpturi aduse de spate, înveşmântată în negru, pentru a o ajuta să coboare scările bisericii. Era maica Modesta, de 86 de ani. "Cea mai harnică dintre noi", cum o caracterizase maica stareţă atunci când am întrebat despre Cuvioşia Sa.

Citisem cu ani în urmă într-o revistă o poveste tulburătoare despre o maică pustnică cu numele Modesta, ajunsă în mănăstirea de la poalele Hăşmaşului Mare, venită tocmai din munţii Vrancei. Era chiar ea! O văzusem în cursul zilei trebăluind în grădina din faţa căsuţei sale din lemn, ridicată dincolo de zidul de piatră, spre codru, unde se nevoieşte, condiţiile din mănăstire părându-i-se mult prea sofisticate pentru cât îi este necesar. I-am spus sărut mâna şi i-am lăudat grădina. Mi-a mulţumit, grăbindu-se spre chilia sa de la marginea pădurii. Abia acasă aveam să-mi amintesc povestea acestei maici. Intrată prin anii â90 în mănăstire, Maica Modesta, împreună cu o altă maică, se retrăsese, cu binecuvântare de la duhovnic, într-o crăpătură de munte, aproape de Lepşa, judeţul Vrancea. Orfană de mică, se lipise de singurătate, de rugăciune şi de liniştea codrului pe care îl asemuia unei biserici. Doar sălbăticiunile pădurii îi ţineau companie. Tot ce avea, împărţea cu sora ei şi cu animalele din jur. Într-una din zile, o ursoaică a atacat-o, muşcându-i spatele şi rupându-i mai multe coaste. Salvată de Dumnezeu, la un moment dat, Maica Modesta a trebuit să coboare din munte, cu sora ei de singurătate, care căzuse în înşelarea diavolească. Şi aşa, după experimentarea pustiei şapte ani, din porunca Înalt Preasfinţitului Epifanie al Buzăului şi Vrancei, a ajuns la Izvorul Mureşului. Gândul ei este însă tot la pustie. De aceea a cerut să fie lăsată măcar să se nevoiască în marginea codrului.

Am plecat de la mănăstire străluminat de liniştea locului şi vindecat de multe boli citadine, cu speranţa că bunul Dumnezeu îmi va mai acorda încă o dată viza de flotant pentru acest tărâm de lângă inima României.